Da, mă-nvârt prin vânt
și sufletu-mi dansează
prin mii și mii de adieri de cânt.
Da, mă-nvârt prin cânt
și sufletu-mi dansează
prin mii și mii de adieri de vânt.
(Despre simțuri și vânt – 26 noiembrie 2014)
Da, mă-nvârt prin vânt
și sufletu-mi dansează
prin mii și mii de adieri de cânt.
Da, mă-nvârt prin cânt
și sufletu-mi dansează
prin mii și mii de adieri de vânt.
(Despre simțuri și vânt – 26 noiembrie 2014)
Odihna ei stătea în cuvintele pline de putere, pline de mângâiere, pline de speranță, pline de tot ceea ce lipsea din sufletul ei. Cuvinte pe care le găsea într-o carte veche, cu coperți negre, aspre, crăpate și zbârcite de atâta atingere, de atâta folosire a ei. Cuvinte scrise de o mână dumnezeiască, capabile să cucerească un suflet de om și să o facă să simtă, cu întreaga făptură, vibrațiile unei dragoste invizibile, vibrațiile unei atingeri reale.
Simțea ritmuri de melodii în trupul ei, simțea vibrații pulsând neîncetat în mintea ei. Erau note necunoscute, erau sunete transmise pe portative invizibile. Străbăteau cerul, străbăteau aerul și se așezau pe creștetul capului ei. Dintre toate, o alegeau pe ea. Dintre toți, ea era cea cuprinsă de melodie. O melodie atât de puternică încât era copleșită. O fascina pur și simplu.
Acolo, în prezența Tatălui, se despărțea cu totul de lumea aceasta și se ridica pe brațe de îngeri. Era purtată cu atâta grijă și rafinament încât nicio umbră de spini nu putea atinge trupul ei, niciun fir de răutate nu se atingea de sufletul și mintea ei și nicio clipă de amărăciune, durere sau tristețe nu se lăsa așternută pe inima ei.
Acolo, niciun străin nu se putea amesteca în bucuria ei.
„Să nu ai alți dumnezei afară de Mine”[1], știm cu toți porunca și totuși zi după zi inima este decorată în culori absorbite din mass-media și cuprinsă de noi modele care pătrund încet, încet în viețile noastre. Astfel, culorile încep să devină mici imagini care se extind și formează dimensiuni tot mai mari. Uneori conștient, alteori poate inconștient ne lăsăm absorbiți în imagini de poveste care nu aparțin Tatălui, care nu sunt pe placul Lui. Începem să lăsăm tot mai mult din standardele propuse și să le diminuăm puțin câte puțin. Domol, începem să ne amestecăm cu tablouri extravagante, cu imagini grotești, de ajungem uneori să căpătăm o figură disproporționată, caricaturală. În acest fel, nu doar că frumusețea sufletului se micșorează, ci si mintea își pierde din intensitate, pasiunile schimbându-se astfel în funcție de nevoile ei, iar valorile morale devenind pe zi ce trece tot mai diferite și scăzute.
Stăm în biserici cu mâinile ridicate, cântăm, rostim câteva cuvinte în așa numitul timp de rugăciune, alteori ochii ne sunt pierduți în detalii nefolositoare precum zugrăveala de pe perete sau numărăm scaunele, geamurile, mintea fugind în mii de alte părți, dar lipsind din singurul loc în care ar trebui să se afle. Închinarea e mai mult decât un cântec, închinarea e mai mult decât o rugăciune. Zugrăveala pe care ne-o punem în biserici pentru a produce o imagine reușită în mijlocul oamenilor nu ne face mai buni. Abundența de cuvinte rostite doar pentru a face o impresie bună nu ne face mai spirituali. O mână ridicată, întinsă spre Dumnezeu în biserică, este egală cu zero atunci când ea este retrasă de la o persoană care are nevoie de câțiva bănuți. Cuvintele frumoase adresate lui Dumnezeu în biserică sunt egale cu zero atunci când ele devin cuvinte urâte regăsite mereu în conversațiile cu aproapele nostru. Ne complacem în amestecul de nuanțe, atunci când albul ar trebui să ne reliefeze. Ne complacem în amestecul de lumi, atunci când Dumnezeu ar trebui să fie lumea în care să ne amestecăm.
Și mă duce la ape de odihnă…” Când va înceta tulburarea? Când va înceta neliniștea? Când va înceta oboseala? Când va înceta confuzia? Când vor înceta întrebările fără răspuns? Când va înceta durerea, suferința, amărăciunea? Când?! Când? … „și mă duce la ape de odihnă”… Am nevoie de Tine, Dumnezeule! Și pentru ce să mă frământ, pentru ce să mă îngrijorez? Pentru ce să-mi fie frică? Eu nu pot face nimic, iar totul este în mâna Ta. Alungă teama din sufletul meu și spaima, căci știu că ești cu mine. Dă-mi eliberare și vindecare și păzește-mă Dumnezeule! Arată-mi bunătățile Tale și condu-mă pe cărarea Ta. Vreau să fiu puternică prin Tine, să mă ascund la umbra aripilor Tale. Să merg cu tine prin furtună, să străbat valea umbrei morții cu Tine de mână. Nu trebuie să mă tem, căci Tu ești cu mine, nu trebuie să-mi fie frică, căci Tu ești ajutorul meu! Și de ce stau plină de teamă, când am un Dumnezeu atât de mare? Mă voi încrede în Tine, în ciuda necredinței mele și voi aștepta lucruri mari de la Tine. Mă vei copleși cu pacea și liniștea Ta, așa cum numai Tu ești în stare să o faci… ”și mă duce la ape de odihnă”.
Adeseori mă gândesc și nu reușeșc să-mi amintesc cu exactitate clipa când s-a întâmplat, nici ora, nici ceasul primei întâlniri. Nu îmi amintesc primele cuvinte pe care mi le-ai adresat și nici primele cuvinte pe care ți le-am adresat. Nu îmi amintesc primul salut, nu îmi amintesc cum, unde, când Te-am văzut pentru prima dată, când Te-am simțit pentru prima oară.
Adeseori mă gândesc și îmi amintesc cum am început să Îți cunosc parfumul, să Îți cunosc numele, dar încă nu Te cunoșteam. De multe ori Îți simțeam aroma în ușoare adieri de vânt, de multe ori Îți simțeam ochii urmărindu-mă cu privirea, dar nu Te zăream nicidecum. Poate că Te ascundeai rapid sau poate că eram distrasă de alte lucruri și nu Te recunoșteam.
Adeseori mă gândesc și constat că nu a fost dragoste la prima vedere, ci zi după zi mă cucereai puțin câte puțin, până ce inima îmi fusese captivată, absorbită de iubirea Ta. Începeam să Te iubesc și eu, să Te doresc, începeam să văd tot mai mult din farmecul Tău. Mă atrăgeai, mă copleșeai. Doream pe zi ce trece tot mai mult din Tine, doream să fiu cu totul a Ta, doream să mă poți ține în brațe o viață întreagă, să mă odihnesc la pieptul Tău.
Adeseori mă gândesc la zilele în care eram cuprinsă de spaimă, de frică, de singurătate, de nesiguranță, de îndoială. Zile în care inima îmi bătea cu putere la orice sunet mic și tresărea la orice mișcare necunoscută, zile în care eram trântită în mocirlă și nu era nimeni să mă ridice, să mă curețe. Eram speriată atât de tare încât credeam că acel sentiment nu va trece niciodată. Tânjeam după pace, după liniște, după odihnă. Tânjeam după clipe de siguranță, de alinare, de mângâiere și nu era nimeni să îmi ofere. Dar mi-am adus aminte de Tine, mi-am adus aminte că Ți-am mărturisit dragostea mea, credincioșia mea. Aveam impresia că m-ai părăsit, că nu mă mai vrei, că m-ai uitat. Nu-Ți mai simțeam prezența și tremuram în singurătatea mea. Întotdeauna mi-ai spus să fac un pas prin credință și vei fi acolo, dar eram prinsă, nu mă puteam mișca, până ce într-o zi, inima a început să tremure atât de tare încât a zguduit întreg trupul și pasul cerut a fost făcut. Am început să văd și să iubesc felul cum mă țineai noaptea în brațe, atunci când sufletul îmi era chinuit și încercat, să iubesc zilele în care îmi șopteai că mă iubești, că ești lângă mine, că nu am de ce să mă tem, să iubesc felul Tău de a mă privi, să iubesc cuvintele Tale și să stau de povești cu Tine, să iubesc adierile de vânt pline de mireasma Ta, să iubesc plimbările cu Tine seara târziu și dimineața devreme, să iubesc felul Tău de a mă surprinde întotdeauna și de a îmi umple sufletul cu bucurie, să iubesc …
Adeseori mă gândesc la ziua în care am făcut legământ cu Tine, în care ai făcut legământ cu mine, ziua în care mi-ai spus: „nu te teme, cu nici un chip nu te voi părăsi!” și am fost a ta pentru totdeauna.
Nu zâmbet, nu floare, nu crin,
nu dragoste, adăpost, nu alin,
nu oameni, nu aripi, nici îngeri,
nu siguranță, frumos sau prețios,
pot să redea ce-i în lume cu prisos,
ci doar Eu, Hristos.
Căci zâmbetul moartea-l pălește,
iar floarea sau crinul fără ploaie ofilește,
chiar dragostea fără adăpost se oprește
și alinul fără noimă rătăcește…
Căci omul fără aripi nu-i înger,
iar neliniștea, îndoiala de îndată străpunge,
și atunci siguranță nu e fără cruce.
Chiar mândria frumosul îl rupe
și dalta nebună prețiosul distruge…
O Mână atinge și totul ia viață,
O Mână se desprinde și totul îngheață,
Nu lumea, făpturi, bogății sau senin,
Ci harul iertării te face divin.
Liniștea serii, suflarea lină a vântului, oboseala de peste zi și gândurile zburdalnice o purtau în pași slăbiți și nesiguri. Boala puse stăpânire pe trupul ei și frământarea nu înceta să chinuiască sufletul ei. Armate de îngeri erau în jurul ei pentru a o păzi, Mâinile Celui Atotputernic o sprijineau, dar ea se simțea părăsită și uitată de Dumnezeu. Se gândea la zilele din vechime, la zilele când Domnul Isus umbla pe străzi și vindeca oamenii. Își aduse aminte de femeia bolnavă de doisprezece ani și își repeta întruna cuvintele ei: “dacă aș putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui”, dar unde era El? Cum ar putea să se atingă de haina Lui? Apăsată, plină de deznădejde, continua să meargă și își dorea un petic, doar atât și nimic mai mult, un petic din haina Lui, ceva ce I-a aparținut Lui, ceva ce putea să atingă și să fie vindecată. Dacă Isus ar fi acum în una din casele astea, gândea ea… cum m-aș coborâ și eu prin acoperișul casei ca și slăbănogul purtat de cei patru oameni, acolo drept în fața Lui aș sta și aș fi vindecată îndată. Dar Isus nu era…
Ajunsă acasă, patul era singurul loc unde suferința ei putea fi alinată și unde putea găsi odihnă, dar se gândea cu groază la nopțile de frământare care nu făceau altceva decât să pună o povară și mai mare pe umerii ei, pe sufletul ei. Se așeză pe patul ei, deschise Biblia și a început să citească cu voce tare din Psalmul 77:
„În ziua necazului meu am căutat pe Domnul; noaptea, mâinile îmi erau întinse fără încetare, sufletul meu refuza orice mângâiere. Mi-aduc aminte de Dumnezeu și suspin; mă gândesc adânc în mine și duhul îmi este copleșit. Tu îmi ții pleoapele deschise și, de mult ce mă frământ, nu pot să vorbesc. Mă gândesc la zilele din vechime, la anii veacurilor de odinioară. Îmi aduc aminte de cântarea mea în noapte, cuget adânc înăuntrul inimii mele și duhul meu caută cu stăruință… <<Va lepăda oare Domnul pentru totdeauna? Și nu va mai fi El binevoitor? A încetat bunătatea Lui pentru totdeauna? S-a sfârșit cuvântul Său din generație în generație? A uitat Dumnezeu să aibă milă? Și-a închis El oare îndurările în mânie?>> Atunci îmi ziceam: Aceasta este slăbiciunea mea; dar îmi voi aminti de anii mâinii drepte a Celui-Prea-Înalt. Îmi voi aminti de lucrările Domnului, căci îmi amintesc de minunile Tale de odinioară; da, mă voi gândi la toate lucrările Tale și voi lua aminte la faptele Tale. […] Tu ești Dumnezeul care faci minuni; Tu Ți-ai arătat puterea printre popoare.”
Inima i se strânse, ochii i se umplură de lacrimi și sufletul ei chinuit găsea o licărire de speranță. Își cunoștea slăbiciunea, știa că îi era greu să se încreadă în El, dar știa că trebuie să se încreadă în El orice ar fi. O minune își dorea și ea, dar cum putea să se atingă de haina Lui? Cuprinsă de neliniște a adormit cu gândul la vremuri de mult trecute…
“Încrede-te în Mine! Încrede-te în Mine!” Asta era ce auzea din toate părțile: să se încreadă în Dumnezeul ei. Dar unde era El? Voia să-L atingă, dar nu-L vedea.
Dimineața sosise și ea și deschise din nou Biblia și citise cu voce tare, din nou, din Ieremia 33:
“Iată, îi voi da vindecare și sănătate, îi voi vindeca și le voi deschide un izvor bogat de pace și de adevăr. […] Se vor teme și vor tremura pentru tot binele și pentru toată propășirea pe care le-o voi da.”
Inima i se strânse din nou, ochii i se umplură de lacrimi și sufletul ei chinuit găsea o licărire de speranță. Își cunoștea slăbiciunea, știa că îi era greu să se încreadă în El, dar știa că trebuie să se încreadă în El orice ar fi. O minune își dorea și ea, dar cum putea să se atingă de haina Lui? Nu, ea nu trebuia să se atingă de haina Lui ca să fie vindecată, ea nu trebuia să coboare prin acoperișul casei ca să fie vindecată, nu… ea trebuia să se încreadă în Domnul ei.
Își aduse aminte din nou de vremuri trecute, dar nu atât de îndepărtate. De vremuri, când îmbrăcată în alb I-a declarat Domnului ei că-L va sluji toată viața, toată viața. I-a cucerit inima pe atunci și de atunci în fiecare zi n-a încetat să-I cucerească inima, dar în ultimul timp inima ei se depărtase puțin de inima Lui și nu reușea să simtă pe deplin dragostea Lui. Cu lacrimi în ochi a început să rostească continuu: “Te iubesc, Doamne! Te iubesc! și am să te urmez toată viața, orice ar fi! Am spus o dată toată viața și nu m-am schimbat! Toată viața, Doamne, toată viața!”
Poate că mulți dorim ca Isus să cutreiere străzile și astăzi, ca să-L putem atinge și să fim vindecați, eliberați, restaurați. Poate că mulți tânjim după prezența Lui, după dragostea Lui, dupa minunile Lui. Isus mai cutreieră și azi străzile, Isus mai stă și azi în case chiar dacă noi nu Îl vedem.
„Cum aș putea să mă ating de haina Lui?” se îndreba ea o dată, dar acum El i-a răspuns: “Nu trebuie să te atingi de haina Mea ca să fii vindecată… ai încredere și lasă-mă pe Mine să mă ating de haina ta!”
El vrea să ai încredere deplină în El, El vrea să-ți ți legământul ce l-ai făcut și El vrea să te cucerească în fiecare zi. Lasă-L să se atingă de haina ta.
„Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi staţi liniştiţi.” Exodul 14:14
Tramvaiul sosește în stație și mă urc în el. Aglomerație. Eram cu căștile în urechi și ascultam muzică. Am trecut de prima stație, când după câțiva metri tramvaiul se oprește brusc. Vatmanul iasă din cabina lui și își făcea loc printre oameni. La început am crezut că a rămas vreo ușă deschisă, dar când îmi dau căștile jos din urechi, atunci el se oprește la mijlocul tramvaiului și începe să vorbească cu oamenii: „Dacă voi suportați să stați în mirosul ăsta și să nu faceți nimic, e treaba voastră. Eu nu mă mai ating de ei.” Mă uitam în jur să văd despre ce e vorba când am văzut un om în vârstă ce ocupa un singur loc, dar in jurul lui erau cinci scaune goale, nimeni nu îndrăznise să se pună lângă el. Vatmanul a spus că nu are ce face și dacă pasagerii suportă și nu fac nimic, atunci el pleacă mai departe așa. Deodată un om începe: „Deschide ușa că-l trimit eu afară!”. Vatmanul deschise ușa, iar omul începe să-i spună bătrânului să iasă din tramvai, dar nimic. Bătrânul era băut și după cum se vedea după hainele lui, un om al străzii. L-au prins de mâini și îl trăgeau de pe scaun, dar acesta nu se clintea din loc. Nu voia să iasă afară. Întruna zbierau la el să iasă afară și acesta nu voia. A început atunci izbucnirea: „Ești un MICROB! Ieși afară! Nu te mai suportăm! Ești un MICROB!” Un microb… cum poate fi creația lui Dumnezeu un microb? Omul, chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cum poate fi un microb? Cum poate un om să ajungă în starea asta? Cu ce sunt eu mai bună ca acel „microb”? De mult ori mă uitam la ei cu dezgust, îmi era silă de ei, aveam o senzație de neplăcere când îi vedeam că se apropie de mine, că trec pe lângă mine, dar acum… acum lacrimile mă năpădeau și stăteam acolo sus în tramvai, cu ochii umezi și priveam cum omul e tras și împins afară din tramvai, „un microb”, un om ca și noi, un om cu care destinul a fost nefavorabil după cum ar spune unii, un om a cărui soartă a fost scrisă, după cum ar spune alții și nu se mai poate face nimic în privința asta. După coborârea tramvaiului și pornirea acestuia, toți oamenii au început să spună lucruri urâte despre oamenii străzii, poate că sunt adevărate, dar acum cei din tramvai îmi provocau dezgust. Oare asta e tot pentru ei? Oare viitorul lor este stabilit? Un microb? De la ei pornește infecția, ei sunt agenții bolilor? De la ei pornește putrefacția morală, descompunerea, degradarea? Tramvaiul oprește din nou și vatmanul se dă jos pentru a schimba macazul. Deodată un bătrân întreabă speriat în ce tramvai suntem, iar cineva îi spune numărul. Iasă pe ușa din față care era deschisă și atunci vatmanul se întorcea în tramvai.
– „În ce direcție merge tramvaiul?”, întreabă bătrânul.
– „Pe linia lui șase, merge tramvaiul”, răspunse vatmanul în scârbă.
– „Și care e linia lui șase?”
– „Cum, care e linia lui șase? Linia lui șase e linia lui șase!”
– „Dar eu nu sunt de aici, de unde să știu?”
– „Ee.. asta e!”
Vatmanul intră în cabină, pornește tramvaiul, închide ușa și pleacă mai departe. Bătrânul a rămas jos și privea în ce parte se îndreaptă tramvaiul. Nu primise nici un răspuns, poate că direcția i-ar fi fost bună pentru a-l duce la destinația dorită, dar nu a fost ajutat. De un simplu răspuns avea nevoie, dar nu l-a primit. Dezgustul meu s-a mărit și mai mult. Și cum am putea să acceptăm un om al străzii când nici măcar un om „normal”, normal în ghilimele pentru că mă refer aici la faptul că nu e băut și murdar, nici măcar el nu e tratat bine. Cum am putea remedia lucrurile, cum am putea schimba cursul lucrurilor când nici măcar noi între noi nu ne acceptăm și nu ne respectăm? Cum am putea fi leacul unui microb, când microbul este și în noi?
Și eu? Din nou mă regăsesc povestitorul inactiv, care nu reacționează și nu face nimic pentru a schimba povestea.
Se simte goală…
Trupul vibrează de frământarea nopții. Odată cu dimineața, frăgezimile străvezii ale necunoscutului se răsfrâng cu agitație peste cap. Mintea flămândă după hrană e încetinită de ochii obosiți de paloarea incandescentului apăsător al viselor. Gânduri zburdalnice se rostogolesc din zvâcnituri de mândrie și se ciocnesc de smalțul smereniei reduse. Inima murmură după zilele de odinioară, după culoarea sângelui proaspăt născut și scurs prin vene. Magnetice priviri încolțesc camera plină de sudoarea concentrării. Radiază soarele prin pete de scântei fluorescente. Organe însetate după ape alinătoare și făcătoare de bine. Noroiul stă în borcane doar pentru a fi aruncat și nicidecum pentru a fi mâncat, dar nimic nu se compară cu inocența trandafirului alb din paharul transparent, rezemat de o bucată de lemn crud. Redu-mă la tăcere și înviorează-mă! O stropitură de amintire licăritoare trezește emoții calde și cutremurătoare. Împânzită de marșul cugetului îndrăzneț se acoperă cu pătura purității de odinioară. O lacrimă o trezește din somnul morbid și îi spală închipuirile deșarte. Un dor se desparte din partea superioară a creștetului ei și se reunește cu mica imaginație a copilăriei regăsite.
Are nevoie de dragoste.
Mă îndreptam spre casă. Eram obosită, slăbită și privirea îmi era îndreptată în jos. Mă uitam cu atenție la micuțele urme de pași lăsate pe zăpada proaspăt așezată. Le-am urmărit timp de mai multe minute când într-un final m-am gândit să-mi ridic privirea și să văd cine se ascunde în spatele acestor pași micuți. Era un copil în jur de vreo nouă anișori care se plimba pe străzile orașului când deodată se oprește în fața unui magazin, privirea fiindu-i atrasă în mod irezistibil de ceva ce se afla în vitrină. Stătea acolo, cu fruntea rezemată de geamul de sticlă și se uita fix înăuntru. Mă apropiam încet de el, dar până să ajung, acesta s-a depărtat de geam și a intrat înăuntrul magazinului. Eram și eu acum în fața vitrinei și căutam să văd ceea ce i-a atras atenția copilului. Nu puteam vedea decât o mică decorațiune de iarnă, dar dintre toate îți atrăgea atenția un mic glob de cristal așezat pe un butuc. Mă întrebam dacă acesta era oare obiectul ce i-a atras atenția copilului și pe când mă întrebam eu aceasta, am văzut cum o vânzătoare din magazin vine și ia globul de cristal punându-l în mâna copilului. Ochii lui se făcură mari și fața îi radia de fericire la atingerea lui. Înăuntrul lui era un mic sat acoperit de zăpadă iar deasupra lui vegheau mulțimi de îngeri. Copilul scutura întruna globul pentru ca fulgii de zăpadă să se miște. Mă uitam și eu la el și eram uimită de ceea ce vedeam.
Era un glob de toată frumusețea! Îngeri, îngeri, îngeri peste tot… satul era acoperit de mulțimea de îngeri.
Mi-am ridicat ochii spre cer și am șoptit: Sunteți aici îngerilor? Știam că sunt acolo, știam că Dumnezeu se îngrijește de pământ, știam că măreția Lui nu poate fi cuprinsă și puterea Lui nu poate fi învinsă. Cu apele Își întocmește vârful locuinței Sale; din nori Își face carul și umblă pe aripile vântului.” Dumnezeu era în vântul ce îmi bătea în față chiar acum și știam… știam că nimic nu se compară cu grandoare Lui. El face „să tâșnească izvoarele în văi și ele curg printre munți.” El adapă la ele toate fiarele câmpului și „în ele își potolesc setea măgarii sălbatici”. „Păsările cerului locuiesc pe marginile lor și fac să le răsune glasul printre ramuri. Din cămările Sale de sus, El udă munții; și pământul se satură de rodul lucrărilor” Sale. „El face să crească iarba printre vite și verdețuri pentru nevoile omului, ca pământul să dea pâine și vin, care înveselește inima omului; untdelemn, care face să-i strălucească fața, și pâine, care-i întărește inima. El a făcut luna ca să arate anotimpurile; soarele știe când să apună.” El „aduce întunericul și se face noapte; atunci toate fiarele pădurilor se pun în mișcare. Când răsare soarele, ele fug înapoi și se culcă în vizuinile lor. Dar omul iese la lucrul său și la munca lui, până seara.” Cât de minunate sunt lucrările Domnului și pe toate le-a făcut cu înțelepciune. Toate aceste viețuitoare Îl așteaptă, ca să le dea hrana la timp. Le-o dă El, ele o adună; Își deschide El mâna, ele se satură de bunătăți. Își ascunde El fața, ele tremură; le ia El suflarea, ele mor și se întorc în tărâna lor. Își trimite El suflarea, ele sunt zidite și înnoiește astfel fața pământului. „El privește spre pământ, și pământul se cutremură; atinge munții, și ei fumegă.” La atingerea Lui totul se transformă. Te uiți în jur și poate că ești frustrat de tot ceea ce te înconjoară. Vezi boala, suferința, nenorocirea multor oameni și poate te întrebi unde este El atunci? Unde e mâna Lui? El e acolo, te asigur, El e acolo! Dumnezeu e mare indiferent dacă El își întinde mâna spre tine și te vindecă sau Își trage mâna și tu începi să tremuri. Dumnezeu e MARE! Poate vezi multă înșelăciune, furt, trădare și te întrebi de ce Dumnezeu nu face nimic cu oamenii aceia? De ce nu-și arată puterea Lui astfel încât ei să tremure? De ce oamenii corecți nu sunt apreciați? De ce oamenii cinstiți și onești nu câștigă, nu se afirmă? De ce întotdeauna cei care trișează ajung să fie pe primul loc? Îți spun un singur lucru: poate că din cei câțiva care te înconjoară în încăperea unde te afli, poate că din zecile, sutele și miile care se află în tot orașul tău, poate că din milioanele care se află în țara ta și poate că din miliardele de oameni care se află pe pământ, Dumnezeu se uită la tine, iar tu ești singurul de care nu are de ce să îi fie rușine.… nu are de ce să îi fie rușine și asta e tot ce contează.
Oboseala mă apăsa tot mai mult. Mi-am coborât ochii spre pământ și mi-am continuat drumul spre casă.
[Parafrazat după Psalmul 104]