Mergi pe un drum necunoscut,
Printre gânduri de munte
Și raze de soare.
Străbați lumi deschise
Cu aripi de vultur
Și râzi de ninsoare.
E pace în sufletul tău
Lovit de furtună.
Pe umerii tăi
Stau culmi de armură.
Rămâi liniștit
Cu Domnul de mână,
Când îngerii-n stoluri
În juru-ți se-adună.
Aș vrea să știu ce se petrece în mintea ta,
dar am găsit sufletul închis.
Nu știu ce s-a întâmplat în ultima vreme,
pari a-ți fi pierdut puterea.
Ești obosit, frânt, visul se stinge.
Unde ți-e bucuria de altă dată?
Aș vrea să știu ce se petrece în sufletul tău,
dar mintea și-a ferecat ușile.
E pustiu,
E gol.
Nu se mai aud muzicile.
Îngerii tac.
Furtuna se dezlănțuie:
potop.
Și ți-ai întors fața spre Domnul Dumnezeu ca să-L cauți.
Furtuni produci cu mâna Ta
și chiar prin vânt îmi spui: „Tu ești a mea!”
Tăcere.
Dragostea Ta e scrisă în inima mea.
Furtuni produci cu mâna Ta
și chiar prin vânt îmi spui: ”Nu te-nfrica!”
Tăcere.
Puterea Ta e scut în viața mea.
Tu, Dumnezeule, mă faci curajoasă.
(Despre simțuri și vânt – 6 octombrie 2015)
Vânt, îmi ești prieten și cânt.
Mă prinzi în brațe și mă-nvârți,
mă-ncânți cu sunet de lumină,
cu fulgere, tunete, apus de surdină.
Cânt, îmi ești prieten și vânt.
Mă prinzi în brațe și mă-ncânți,
mă-nvârți prin dansuri în surdină,
în liniște, pace, apus de lumină.
(Despre simțuri și vânt – 25 februarie 2015)
Eu ochii-Ți văd cum mă privesc,
chiar stelele pe cer zâmbesc
în lumea mea.
Eu văd cum vântul bate ușor,
prin mii de brațe mă-nconjori
în lumea mea.
(Despre simțuri și vânt – 3 decembrie 2014)
Străbat nori și ceruri și cânt,
încet, încet, lăsându-mă purtată de vânt.
Prin melodia prezenței Tale alerg,
iubirea cântecului Tău să percep.
Simt picături de note pe obrajii mei
din ploaia ce se scurge din portativul Tău.
Aud iubirea cântecului divin
prin vântul ce adie cu un sunet sublim,
din văzduhul Tău în mine.
(Despre simțuri și vânt – 27 noiembrie 2014)
Da, mă-nvârt prin vânt
și sufletu-mi dansează
prin mii și mii de adieri de cânt.
Da, mă-nvârt prin cânt
și sufletu-mi dansează
prin mii și mii de adieri de vânt.
(Despre simțuri și vânt – 26 noiembrie 2014)
Nu zâmbet, nu floare, nu crin,
nu dragoste, adăpost, nu alin,
nu oameni, nu aripi, nici îngeri,
nu siguranță, frumos sau prețios,
pot să redea ce-i în lume cu prisos,
ci doar Eu, Hristos.
Căci zâmbetul moartea-l pălește,
iar floarea sau crinul fără ploaie ofilește,
chiar dragostea fără adăpost se oprește
și alinul fără noimă rătăcește…
Căci omul fără aripi nu-i înger,
iar neliniștea, îndoiala de îndată străpunge,
și atunci siguranță nu e fără cruce.
Chiar mândria frumosul îl rupe
și dalta nebună prețiosul distruge…
O Mână atinge și totul ia viață,
O Mână se desprinde și totul îngheață,
Nu lumea, făpturi, bogății sau senin,
Ci harul iertării te face divin.
Pe străzi de sticlă, cu pași tăcuți făcuți fragil,
pășesc în ritmuri de lumină, mă-ndrept spre cer.
Se sfarmă uneori pământul
și mii de cioburi mă-nconjoară,
atunci când trupul vor să mi-l străpungă,
o mână le împinge cu putere toate.
Un înger cântă, iar ele brusc, subit
se prăbușesc în jurul meu, și-apoi
începe melodia tristă a lor,
micuțele cristale pline de spini.
E amărât pământul cel zdrobit,
e tristă iarba cea cu așchii,
care se zbat și ticăie și se smucesc să mă atingă,
iar trupul Lui răsună-n picuri purpurii
și cad și urlă, spălând cu grijă al meu venin.
Ecoul sunetelor false se stinge încet, încet,
iar melodia sângelui etern,
răstoarnă-n puritate al meu suflet stingher.
Partitură,
ruptă de vânt și furtună.
Notă,
frământată și sură
în surdină vibrezi fără măsură.
Viață,
te-am privit prin spărtură,
dar astăzi e totul deschis de furtună,
iar eu…
vibrez mai aproape de lună,
cu stele, cu note, cu-ntreaga făptură,
priveliști alese,
surâsuri mărețe,
dansez pentru Rege,
în noaptea de veghe.
E visul, sunt îngeri,
e totul aproape,
prin irisuri străbat întregul pământ.
E viața, e moartea,
e totul sculptură,
e totul memorie și rugă,
făclie abundă din ceruri spre mine,
e trupul acesta trăind pentru Tine.