Pornesc la drum, eu gândul să-mi adun, 
Golind puțin câte puțin din mine, 
M-ascultă mierla și frunza unui prun, 
Mă vede și câmpia ce flori în brațe ține, 
 
E limpede tot cerul, lumina Lui coboară, 
Se limpezește sufletul în mine, 
M-ascultă El, spre El cuvântu-mi zboară, 
Mă vede și în brațul Lui mă ține, 
 
Suflarea Lui înseninează viața mea,  
Și adierea Lui ajunge pân’ la mine, 
Pornesc la drum chiar dacă inima mi-e grea 
Știind că El în mâna Lui o ține.

Țineai în mâini și prelucrai o stare,
Ceva lipsit de zgomot, de mișcare,
O liniște ce să învăluie un suflet chinuit,
Odihnă pentru gândul ce-i mult prea obosit, 

Și-ai rupt din Tine o fărâmă
Ce întunericu-l sfărâmă,
Nimic, nici vorbă, nici cuvânt,
Ci-un strop din Tin’ pe-acest pământ, 

Din Mâna-Ți o primim și-n mâna Ta se-ntoarce
Cu ea ne înconjori atunci când cerul tace,
De nedescris și necuprinsă e
Dumnezeiasca-Ți, uimitoarea-Ți pace. 

O țin în mână și-o privesc,
E-o simplă păpădie,
N-are un farmec pitoresc
Să faci din ea o poezie

Și totuși mă gândesc
Că e ceva în mâna mea,
Cu cât mai mult o tot privesc
Pe Dumnezeu Îl văd în ea,

Chiar de e mică, o vedeți,
E colorată ca un soare,
Și ochii înspre ea-i îndrepți
Chiar de-i o simplă floare, 

Câmpul întreg e plin mereu
De păpădii neînsemnate,
Dar Îl auzi pe Dumnezeu
În vânt de-s legănate,

Cu capu-n sus și-n jos mereu
De soare luminate
Eu știu că Însuși Dumnezeu
E Cel ce le-a creat și-s minunate,

Nu te uita că ești prea mic,
Neînsemnat, un simplu om, 
Ci cât din Dumnezeu e-n tin’, 
El Te-a creat cu-n scop,

Nu te gândi că n-ai valoare,
N-ai farmec, frumusețe,
Ești prețios și dai culoare
Unei câmpii mărețe,

Valoarea Ta e-n Dumnezeu,
În El ești transformat,
Frumosul îl găsești mereu,
E oglindirea Lui în tot ce a creat,

Pe Dumnezeu Îl poți vedea
În fiecare chip de om,
Căci tot este lucrarea Sa:
Și tu, și-o păpădie și un pom,

Pe Dumnezeu Îl poți simți
În vântul ce adie
Și tot pe El Îl poți simți
Chiar atingând o păpădie. 

Te rog rămâi o clipă încă
Șoptește inima mereu,
Să mă mai strângi la piept o vreme
Iubite Dumnezeu,

Te rog rămâi în ceas târziu,
În clipe de durere,
Ești visul cel frumos din min’
Și-o dulce mângâiere,

Rămâi, te rog, încă o clipă
Șoptește inima mereu,
Nu știe oare însă ea
Că Tu nu pleci, ești Dumnezeu?

Lăsând în urmă frica ce mă ține
Alerg să Te-ntâlnesc pe Tine,
Dar, Doamne, ești atât de-aproape
Încât atingerea îți simt pe pleoape,

Și-n mine aleargă un gând 
Să Te cuprind pe-acest pământ,
Dar necuprins rămâi și intangibil
Și totuși sufletu-mi atingi vizibil,

Spre cerul infinit albastru când privesc,
Mereu în brațul Tău mă regăsesc,
Cuprinsă-mi este inima de-a Ta iubire
Ca noaptea cerul înstelat de strălucire,

Și-alerg spre lumină, spre-al Tău Cuvânt,
Isuse scump, Tu ești al meu avânt,
Iar visurile mele în palma Ta le pun,
Tu ești comoara ce vreau să o adun,

Te voi urma oriunde mă vei duce,
Prezența Ta viață îmi aduce,
Și ochii-mi ațintesc mereu spre Tine
Până ajung să uit de tot de mine,

Mă regăsesc doar când cobori
Din cerul Tău, de după nori, 
Cu dragoste mereu arzând,
Sălășluind în mine, un petic de pământ. 

Isus, speranța mea în lume,
Prin El eu am viață,
Prin El eu am lumină, pace
Și-o nouă dimineață,

Lumina lumii este El,
Isus, a mea tărie,
Nădejdea zilelor ce pier,
Izvor de apă vie.

Stau și ascult al dragostei scump cânt
Ce se revarsă-n valuri pe pământ,
Deși e-ascunsă fața Ta de nori și cerul ‘nalt,
Iubirea-Ți se-oglindește pe malul ăstălalt,

Aici unde o floare încă mai ofilește,
Iar omul cel firav prin Tine doar trăiește,
Unde deși-i durere și-o lume de necaz,
Iubirea Ta e mângâierea pe-al inimii obraz.