Lavinia Silvia Ciungan - “Inima își cunoaște necazurile și niciun străin nu se poate amesteca în bucuria ei.” Proverbe 14:10

În zadar, omule…

În zadar cauți să descrii sentimente frumoase pe o coală de hârtie încercând să construiești ceva cu mintea ta când realitatea e o alta.

În zadar cauți să extragi și să exprimi frumosul din urât și bucuria din suferință când realitatea e o alta. Sufletul tău e mistuit de frământare, confuzie, urlete, gălăgie și zgomot, mult zgomot.

În zadar cauți să scoți raze de soare din lumi întunecate când pe cer a rămas doar luna. În zadar cauți să scoți cuvinte pline de speranță din guri spurcate și întinate când în mintea omului a rămas doar ura.

În zadar cauți să găsești un om integru, în zadar.

În zadar încerci să pari ceea ce nu vei fi niciodată. Nu pentru că nu poți ci pentru că nu vrei.

În zadar strigi adevărul de pe acoperișul casei când viața ta e un întreg fals. În zadar citești Biblia odată pe an și ai ajuns să fii făcut de rușine de un om care nu a citit-o niciodată.

În zadar asculți laude aduse Lui Dumnezeu când amesteci aceste lucruri cu sunete ce te satisfac și vorbesc doar despre tine și tine, despre tine și iar despre tine. De când ai devenit tu și suferințele tale puntul central? Ce rost are să te afunzi tot mai mult în suferințe când nimic din toate acelea nu fac nimic să îți amelioreze starea ci mai degrabă să te facă tot mai conștient de ea. Wow, descrie perfect viața mea, descrie perfect relația mea, descrie perfect starea mea. Și ce-i? Sunt conștient oricum, chiar dacă nu o pot expune în cuvinte. Am nevoie de o ieșire nu de o afundare.

În zadar cauți iubirea adevărată, o iubire ca a Lui, când ea a iubit atâția fii, când el a iubit atâtea fiice. În zadar, da, pentru că poate o găsești, ai o șansă la ea, dar nu… în timp ai devenit atât de confuz omule încât atunci când dragostea Lui îți bate la ușă nu mai ești în stare să o recunoști. O privești, te gândești că e o altă fiică și te-ai săturat de asta, îl privești și te gândești că e doar un alt fiu și nu deschizi. În zadar, poate într-o zi va pleca de la ușa ta.

În zadar îți ceri iertare, în zadar te căiești, când ziua de mâine îți pune pe tavă aceleași ispite și ești prins din nou și din nou în ele.

În zadar…

El plânge, plânge și plânge cu amar. Scumpul meu, Isus. Îl doare atât de tare. I-ai promis iubire, dar faptele tale au dovedit altceva, l-ai înșelat, l-ai trădat. În zadar căci fericire n-ai găsit.

Îl doare și Îl doare tare, dar în zadar căci tu știi dar nu vrei să te schimbi. Ai ajuns atât de slab pentru că îți place să fii slab. Crezi că ai o scuză din asta, dar nu, este în zadar omule.

În zadar a murit pe cruce. Atâta putere, voință, suferință… pentru ce? Să fie batjocorit? Să fie trădat? Cuiele să-I fie răsucite în răni și coroana de spini să-I fie apăsată cât mai tare pe cap? Și ce mă uimește este că El a socotit tot acest în zadar, o utilitate, o folosință. El spune că s-a meritat. El a rămas, a rămas… a rămas nestatornic în decizia Lui. Chiar dacă se jertfea în zadar, a rămas. A rămas, e un cuvânt așa puternic. A rămas! Înțelegi? A rămas!

Mă uit în jur și nu înțeleg. Pe ce lume trăiți oamenilor? Pământul e al Domnului. Nu așa mi-l imaginez eu. Ar trebui să mă comport adecvat, ar trebui să te comporți adecvat, altfel în zadar… mă pierd singură și te pierzi singur, omule!

Şi niciodată nu a fost linişte destul…

„Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou. Vântul suflă spre miazăzi şi se întoarce spre miazănoapte; apoi iarăşi se întoarce şi începe din nou aceleaşi rotiri. Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo. Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind, şi urechea nu oboseşte auzind. Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.” Eclesiastul 1:5-9

Lacrimi şi zâmbete. Aşa începe viaţa, naşterea unui copil ne spune asta. Lacrimi pe obrajii lui, zâmbete pe feţele celor din familie. Plâns, zgomot, sunete, silabe, cuvinte… Trec anii unul după altul…

Primăvara, auzi cântecul păsărelelor, natura încolţeşte şi prinde viaţă după o iarnă leneşă şi odihnitoare… vara, vacanţă, jocuri de copii, strigăte de bucurie… toamna, foşnetul frunzelor, gălăgia tractoarelor… iarna, clinchet de clopoţei şi răsunetul colindelor. Niciodată, dar niciodată nu e linişte, doar linişte. 

Trec anii, trec.. căci ei niciodată nu stau în loc. Te trezeşti că nu mai eşti copil, viaţa îţi pare complicată, mai complicată. Tot mai multe responsabilităţi, tot mai multe pe cap, niciodată parcă nu se termină. „Linişte”? Ce înseamnă cuvântul acesta? Îţi pare un cuvânt necunoscut… a devenit în timp necunoscut.

E ciudat, da, e ciudat, cum oamenii odată cu trecerea anilor cred că viaţa lor e tot mai complicată, când defapt viaţa e la fel, complicaţiile apar la ei în minte. Alergi şi nu ştii încotro, te frămânţi şi nu ştii de ce, faci gălăgie şi te mai întrebi unde e liniştea. Crezi că stă în puterea mâinilor tale să faci ceva? Crezi că poţi schimba tu ceva? Trec anii, trec şi trec… ajungi bătrân… dintr-o dată descoperi că poţi să fii copil din nou şi începi să trăieşti şi să priveşti viaţa din perspectiva unui copil şi prin ochii lui. De ce îi ia omului atâta timp să realizeze anumite lucruri? Poate dacă cunoştea liniştea afla de mult răspunsul la întrebări. Linişte… sună atât de bine, dar e aşa de greu de găsit, de trăit.

Şi totuşi… niciodată nu a fost linişte destul…

Scrisoare din necunoscut.

Plângi amarnic în noapte şi-ţi curg lacrimi pe obraji. Suspinele tale sunt multe şi inima îţi este leşinată. Te văd frământându-te, te văd cerşind după iubire, te văd amăgit de frumuseţi deşarte, te văd plângându-ţi de milă. Nu mai ştii cine eşti, ce ai ajuns, nu mai ştii nici ce vrei. Te compătimesc.. Aş vrea să-ţi pot spune: ” Opreşte-te!!… ce cauţi tu nu se găseşte acolo, ce aştepţi tu nu e necunoscut.” Aş vrea să-ţi pot spune, dar cuvintele rămân mai departe în mine. Eşti prea distras ca să asculţi, eşti prea ocupat ca să mai ai timp, aş vrea să-ţi spun dar tot ce vezi e doar tu.

Nu te mai osteni atât!

Îmi vine să râd când te văd aşa, îmi vine să plâng când te văd aşa. Până când vei căuta în zadar? Până când vei hoinări aiurea pe alte teritorii? Când îţi vei da seama? Sunt un Dumnezeu gelos! Te vreau cu totul pentru Mine!

” … varsă zi şi noapte şiroaie de lacrimi! Nu-ţi da niciun răgaz, şi ochiul tău să n-aibă odihnă! Scoală-te şi gemi noaptea când încep străjile! Varsă-ţi inima ca nişte apă înaintea Domnului!  Iată ce mai gândesc în inima mea şi iată ce mă face să mai trag nădejde: bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare! ”

Plângerile lui Ieremia 2:18-19; 3:21-23;

Franjuri.

Mergeam pe drum și mi-a venit în minte cuvântul acesta: „franjuri”. Mi s-a părut ciudat. Nu e un cuvânt pe care să-l folosesc așa des, mai deloc aș spune. M-am mirat cum de mi-a venit în minte acest cuvânt. Ce reprezintă? Cum sunt formați? Am ajuns acasă și în mintea mea tot acest cuvânt era. Am luat o foaie și un pix și am început să-i desenez așa cum mi-i imaginez eu ca să înțeleg mai bine.

Când aud franjuri mă gândesc la niște fâșii fie din hârtie, material sau orice altceva, fâșii simetrice și asimetrice, mai groase, mai subțiri, mai late, mai înguste care sunt prinse la un capăt de ceva ce le ține împreună. Am căutat în dicționar și am găsit următoarea definiție: „FRANJ, franjuri, s. n. 1. Fiecare dintre firele de bumbac, mătase, lână etc. care atârnă unul lângă altul ca ornament, la marginea unei perdele, fețe de masă, stofe, a unui obiect de îmbrăcăminte etc.” *

M-am gândit mai departe la franjuri. În ultimul timp m-am gândit dacă mi-ar plăcea să fiu un pește și să trăiesc în ape sau să fiu o pasăre și să zbor cât cuprinde cerul… dar am ajuns la concluzia că sunt om și asta aș vrea să fiu în continuare. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că sunt om. Acum m-am întrebat dacă mi-ar plăcea să fiu un franj. Am început să am unele idei despre ei, despre ceea ce sunt. Ce am observat e că atunci când vântul bate, franjurii, din orice material ar fii ei construiți se mișcă. M-am gândit la vânt, m-am gândit la franjuri și m-am gândit la om.

Dacă vântul care bate sunt vocile din jurul meu, sunt sentimentele mele, sunt emoțiile mele ce mă fac să mă mișc și îmi dau o instabilitate, atunci important e să privesc și să văd că sunt prinsă de un capăt de ceva și oricât de tare ar bate vântul e ceva ce mă susține și atunci știu că sunt în siguranță. Acel capăt e Isus care mă ține și nu îmi dă drumul oricât de tare ar bate vântul și oricât de mare ar fi furtuna.

Dacă vântul care bate e Duhul Sfânt, atunci îmi doresc să mă pot elibera de capătul acela, să mă desprind de ceea ce mă ține legată și să umblu pe aripile vântului, să învăț să plutesc prin văzduh cu siguranța că deși m-am desprins de mulțime, nu sunt pierdută și singură ci sunt găsită și purtată pe brațe de Rege.

Nu sunt un franj și nu voi fii, dar sunt un om care învață de la el cum să se miște când vântul e furtună sau când vântul e un susur blând. Învață când e momentul să te ții strâns sau e momentul să dai drumul la ceea ce te leagă. Tot ce contează e să recunoști cine e în vântul care bate.

***, Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998.

Alegeri.

„Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?” Marcu 8:36

     Trece zi după zi şi ceea ce ne iasă întotdeauna în cale este aceasta: ALEGEREA. La fiecare pas, la fiecare problemă, la fiecare gând ai de ales: mergi înainte sau te opreşti, cauţi o rezolvare sau abandonezi, alegi ca gândul tău să ia înfăptuire corect şi conform Cuvântului lui Dumnezeu sau mergi după ceea ce simţi, ceea ce ţi se pare ţie că e corect, ceea ce alege majoritatea oamenilor.

„Cu cât mai mult face câştigarea înţelepciunii decât a aurului! Cu cât este mai de dorit câştigarea priceperii decât a argintului! Calea oamenilor fără prihană este să se ferească de rău; acela îşi păzeşte sufletul, care veghează asupra căii sale.” Proverbele 16:16-17

     Ceea ce alegi e ceea ce vei face şi ceea ce vei face e ce-ţi va consuma timpul. Ştiu că îţi aduce satisfacţie pe moment sau poate o durată mai îndelungată, ştiu că spui „Dar e visul meu, mereu mi-am dorit asta. Nu am să ratez şansa vieţii mele!” Şi eu mi-am dorit multe, şi eu am avut vise şi am ales să ratez „şansa vieţii mele”. E o luptă da, o luptă şi cu cât visul e mai mare, lupta e şi mai mare, dar dacă Dumnezeu îţi spune: „Nu!”, atunci alege să asculţi. Sau poate nici nu L-ai întrebat… Dumnezeu vorbeşte, însă tu alegi!

„Fiule, dacă nişte păcătoşi vor să te amăgească, nu te lăsa câştigat de ei! Fiule, să nu porneşti la drum cu ei, abate-ţi piciorul de pe cărarea lor!” Proverbele 1:10,15

     Şi ce-i dacă nu ai ajuns visul tău mare? Dacă nu era după planul Lui, atunci ai ales bine şi ai ajuns bine, dar să ştii că El are pentru tine un vis mult mai mare. Şi ce-i dacă nu eşti popular? Lupta pe care ai dus-o şi câştigat-o te face mai puternic decât orice mare vedetă. Lumea nu ştie asta, cei din jur nu văd asta. Bineînţeles că nu, dar nu descuraja. Ceea ce eşti… eşti o minune în ochii lui Dumnezeu. Eşti un luptător şi indiferent de cât ar costa, alege înţelepciunea şi în locul tuturor lucrurilor pe care le oferă lumea alege să dai Slavă Domnului. Nu trebuie să arăţi lumii nimic, nu trebuie să îi demonstrezi nimic, pentru că ştiu că eşti în stare să ajungi visul tău. E o capcană asta. Poate spui „Am să ajung în vârf şi pe urmă mă retrag, doar să le arăt că pot.” Ajuns acolo e incredibil de greu. Nu fă greşeli. Alege să fii înţelept, alege să mergi după El, chiar dacă pierzi lumea întreagă, pentru că astfel îţi vei câştiga sufletul!

„Să nu-ţi invidieze inima pe cei păcătoşi, ci să aibă totdeauna frică de Domnul; căci este o răsplată, şi nu ţi se va tăia nădejdea.” Proverbele 23:17-18

„Fiule, dă-mi inima ta şi să găsească plăcere ochii tăi în căile mele.” Proverbele 23:26

Bucuria va înlocui necazul.

„Domnul mi Se arată de departe: „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!” Ieremia 31:3
 
Minunile există, Dumnezeu există. Acolo în durerea ta, acolo în confuzia ta, acolo în boala ta, acolo unde tu crezi că El deja te-a abandonat, acolo El este prezent şi este prezent în fiecare secundă a vieţii tale. Dumnezeu promite şi se ţine de cuvânt, Dumnezeu nu ţine mânia pentru vecie ci se îndură de copiii Lui.
 
„Te voi zidi din nou, şi vei fi zidită din nou, fecioara lui Israel! Te vei împodobi iarăşi cu tamburinele tale şi vei ieşi în mijlocul jocurilor voioase.” Ieremia 31:4
 
O promisiune atât de frumoasă. Noi plângem, râdem, de multe ori suntem răniţi şi nu ştim de ce. Totul doare, totul te trimite la gânduri pesimiste, totul vrea să te ducă tot mai jos, tot mai la fund, să te arunce, să te zdrobească sub picioare. De multe ori te saturi şi îţi pierzi credinţa, de multi ori eşti pe punctul de a renunţa din cauză că nu vezi nimic, nu primeşti nici un răspuns, dar Dumnezeu este acolo, vede totul, cunoaşte totul. „Ei vor veni cu lacrimi şi îi voi conduce în cereri; îi voi duce la pîraie de ape, pe un drum neted, pe care nu se vor împiedica;” Ieremia 31:9
 
Te va zidi din nou, va da viaţă din nou oaselor tale, va sătura sufletul tău flămând, va da putere trupului tău să meargă mai departe, va întări mintea ta. „Aşa vorbeşte Domnul: „Opreşte-ţi plânsul, opreşte-ţi lacrimile din ochi; căci truda îţi va fi răsplătită, zice Domnul;” Ieremia 31:16
 
„… Chiar dacă te-am întristat, Ierusalime, nu te voi mai întrista… Ci îi voi sfărâma jugul acum de pe tine şi-ţi voi rupe legăturile…” Naum 1:12-13
 
Aşteaptă şi crede! Dumnezeu a promis că nu te lasă şi nu te va părăsi!
 
„… Domnul îţi va da odihnă după necazurile şi frământările tale, şi după aspra robie care a fost pusă peste tine ” Isaia 14:3

Inimi bătrâne

Mai bate încă ceasul inimii, mai curge încă sânge prin vene. E pe jumătate vie, e pe jumătate stinsă. Trec anii, lovituri din toate părţile, e tot mai greu. De ce nu vii, Isuse? Mi-e mult prea greu.

Târziu în noapte, cu ochii fierbinţi înlăcrimaţi mai strig spre Tine, Tată. Durerea mă apasă, cuvintele mă dor. Timpul nu se opreşte şi strânge, strânge: lovituri, cuvinte grele, descurajări, răni, trădare, boală, suferinţă.

Mai bate încă ceasul, aşa târziu în noapte, cu grele, triste şoapte ce-mi spun chiar de aproape ce-am devenit: o inimă bătrână.

„Toţi suntem afundaţi în mocirlă, însă unii dintre noi privesc spre stele.” Oscar Wilde

Trăim într-o naţiune în care oamenii se lasă repede păgubaşi. Eu nu vreau să renunţ!

Cu inima sângerândă, cu carnea tăiată, cu mintea frământată, cu sabia lovindu-mă drept în faţă, cu neputinţa de zi cu zi, cu incertitudinea zilei de mâine, cu incertitudinea următoarei secunde, cu întreg trupul tremurând şi sfâşiat aleg să înaintez, aleg să merg mai departe pentru că: Ce fac soldaţii? Nu renunţă niciodată! Nu renunţă!

„Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururi stânca inimii mele şi partea mea de moştenire.” Psalmii73:26

La cât eşti gata să renunţi?

‎”… Dumnezeu e lumină, şi în El nu este întuneric. Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul.” 1 Ioan 1:5-6

Spui că eşti al Lui şi totuşi faci după capul tău. Spui că Îl urmezi şi totuşi mergi pe un drum făcut de tine. Spui că ceea ce spune Biblia este adevărul şi totuşi nu împlineşti decât pe jumătate din ce spune El, poate nici atât. Spui că ai o relaţie personală cu El dar nu te interesează ceea ce crede El. De câte ori L-ai întrebat dacă un lucru este bun? De câte ori L-ai întrebat dacă ceea ce faci este bun, dacă ceea ce vorbeşti este bine, dacă ceea ce gândeşti este şi ce gândeşte El? Spui că eşti al Lui şi totuşi nu-L întrebi dacă este bine ceea ce faci ci mergi înainte aşa după capul tău crezând că mergi pe un drum bun. Te enervezi şi te înfurii când cineva te mustră în legătură cu ceea ce faci, poate de felul cum te îmbraci, poate în legătură cu vocabularul tău şi ripostezi spunând că nu e treaba lui. Până la urmă poate e şi treaba lui; ca fraţi şi surori în Domnul suntem datori şi responsabili unul faţă de celălalt. 

Dacă eşti al lui Isus şi Îl iubeşti aşa cum pretinzi cu buzele, atunci să faci voia Lui este tot ceea ce contează, atunci înainte de orice lucru Îl întrebi dacă este bun sau rău şi aştepţi răspunsul Lui.

De ce mulţi nu întreabă? Pot să spun un lucru: De frică! Le este frică de un răspuns negativ! Nu sunt gata să renunţe dacă răspunsul este nu.

Dacă Îl iubeşti aşa cum spui, atunci întreabă-L întotdeauna: Care este calea? Ce este bine şi ce este rău? 

La cât eşti gata să renunţi?


Scumpul meu, Isus!

„Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau, şi obrajii, înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns faţa de ocări şi de scuipări.” Isaia 50:6

Iată că se apropie și ziua în care ne amintim de un Fiu, o jertfă și o nouă viață. Ce bine ar fii ca în fiecare zi să ne amintim de această minunăție a Harului Său, de această minunăție prin care avem iertare de păcate, prin care avem vindecare, prin care avem nădejde, prin care avem eliberare, minunăție prin care am fost răscumpărați și mântuiți.

Citind atât de multe versete din Cartea Sfântă care expun atât de bine suferințele lui Isus simt cum mă trec fiori. Cuvinte care taie în carne. Le simt! Cuvintele pot transpune realitatea într-o măsură destul de bună, chiar dacă nu surprinde toate detaliile. Cuvintele te pot face să simți, să trăiești.

„… o odraslă slabă, ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Dispreţuit şi părăsit de oameni, Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El. Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. El a fost luat prin apăsare şi judecată. Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui, la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui. Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… ” Isaia 53

Ce a făcut Isus în toate acestea? Care a fost răspunsul Lui, replica Lui la toate câte a fost supus? TĂCERE! 

” Tăcere „, un cuvânt atât de neplăcut pentru unii, un cuvânt folosit de mulţi pentru a descrie pe oamenii laşi, fără cuvânt. Multora nu le place tăcerea şi vor atât de mult zgomot, vor vorbărie, vor să audă ceva, vor vorbărie şi fără rost, dar să fie. Tăcerea indispune pe unii şi aşteaptă tot timpul să fie ceva, să audă ceva, altfel se plictisesc repede, altfel simt că nu trăiesc viaţa, altfel simt că nu este distracţie, altfel simt că sunt plictisitori sau plictisiţi de alţii. Unii vor să audă ceva doar ca să se asigure de ceva anume, altora nu le place tăcerea pentru că ea are multe întrebări fără răspunsuri, pentru că le crează confuzie, pentru că sunt răpiţi de gânduri fără ieşire.

Şi totuşi, Isus dă o valoare inestimabilă acestei tăceri. Ceea ce mă impresionează atât de mult este faptul cum transformă orice lucru urât în frumos, orice durere în bucurie. Privind la portretul Lui compus din atâtea elemente negative, dureroase, urâte poate vezi la suprafaţă şi rămâi doar la aceste cuvinte, dar privind la însemnătatea tuturor lucrurilor vezi pozitivul, Harul, frumosul.

Tăcere: putere, curaj, neînfricare, bună dispoziţie, melodie, viaţă, bucurie, pace, captivare, credinţă, încredere, răspuns, claritate.

Un Har nemeritat, să moară pe cruce în locul meu şi al tău. O iubire făcută desăvârşită prin jertfa de la Golgota.


Cerc vicios

„Există întotdeauna printre noi, dar mai ales acum, o nebunie epidemică ce îi cuprinde pe copii, nebunia de a rândui viaţa altora, nu propria ta viaţă.” (Lev Tolstoi – Despre Dumnezeu şi om)

Aud peste tot: „M-am săturat de minciună, urăsc oamenii mincinoşi; m-am săturat de prieteni falşi, urăsc oamenii falşi; m-am săturat de orgoliu, mândrie, ipocrizie, mediocritate, mofturi.”

Ne uităm în jurul nostru şi toţi spunem la fel: „Unde sunt cei corecţi? Unde sunt prietenii adevăraţi? Unde sunt oamenii modeşti, oneşti, sinceri?” Ce e culmea este că toţi spunem lucrurile acestea unii despre alţii. Mă uit în jur şi văd oamenii mergând toţi în aceleaşi cercuri, se învârt în aceeaşi direcţie făcându-se unul pe altul un fals, un mincinos, un mândru. Eu spun despre altul, altul despre mine, un altul despre alt alt şi tot aşa. Cerc vicios!

Totuşi, care are dreptate? Încerc să îmi dau seama şi nu reuşesc. Ce ştiu e că toţi ne-am născut păcătoşi şi doar prin sângele Lui avem iertare de păcat, şi suntem făcuţi neprihăniţi, dar asta nu ne scuteşte să facem greşeli, să minţim, să fim cum nu ar trebui să fim.

În loc să ne facem unul pe altul fals, mincinos, trufaş, fiţos, etc. cred că ar trebui să privim adânc în noi şi să ne dorim în primul rând să ne schimbăm pe noi înşine.

„… Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea.” Ioan 8:7

Cred că atunci când ai încetat să mai minţi, poţi să te plângi de altul, când ai încetat să mai fii fals cu unii din prietenii tăi, atunci să te plângi de altul.

„Îi judeci pe alţii fără să-i cunoşti. Iar despre tine câte ticăloşii ştii şi uiţi de ele!” (Lev Tolstoi – Despre Dumnezeu şi om)

Caută să ieşi cât mai repede din acest cerc vicios. E dăunător! Nu te lăsa contaminat!

„… dragostea acoperă toate greşelile.” Proverbele 10:12