Era vara anului 2010, anul în care terminasem clasa a XII-a și urma să încep o facultate. Era vacanța de vară când se dădeau examene, admiteri, se făceau înscrieri la facultate. Era vacanța în care pentru prima dată în viața mea viitorul meu era plin de necunoscut, plin de confuzie. Deși rugăciunea mea dintotdeauna a fost: ”Facă-se voia Ta în viața mea și unde vrei Tu să merg, acolo să îndrepți pașii mei.”, în momentul în care am pășit în curtea facultății de medicină, unde dădusem admiterea, și m-am uitat peste listele rezultatelor la admitere și am văzut în dreptul numelui meu: “taxă”, am știu că nu aveam cum să urmez acea facultate și că părinții mei nu își vor permite să mă susțină financiar. Parcă totul s-a prăbușit! Eram pierdută și nu știam cum va arăta viitorul meu. Aveam totul planificat și schimbarea ce urma mă îngrijora, mă neliniștea, mă făcea să îmi pierd orice speranță. Aveam un plan B, dar când m-am văzut în fața faptului împlinit am știut cu toată ființa mea că planul B nu e bun, nu e pentru mine.

Era o zi tot de vară, aceeași vară a anului 2010, când ieșeam de la notar, unde tocmai făcusem mai multe copii legalizate după diploma de bac pentru a mă putea înscrie la alte facultăți sau la o altă facultate. Mergeam cu capul plecat pe străzi, eram într-o continuă stare de îngrijorare, de neliniște, de confuzie. Mă îndreptam spre un plan C și traversam un parc, când de pe o bancă, o femeie în vârstă mă roagă să o ajut să-și ducă plasele pentru că nu mai poate. Mi-am ridicat ochii și m-am îndreptat spre ea fără să stau pe gânduri și i-am luat plasele. Mergeam încet, una lânga cealaltă, pe aleea parcului, cu gândurile înghesuinduse unele în altele în capul meu, când dintr-odată tăcerea se rupe și mă întreabă: “Crezi în Dumnezeu?”. M-am întors spre ea și cu un zâmbet i-am spus: ”Da, cred!”. S-a lăsat din nou tăcerea. A continuat pe urmă: ”Dar te încrezi în El?”. De data asta mă uitam la ea cu ochii plini de lacrimi și cu jumătate de glas am spus: “Da.”. În mintea mea atunci s-a făcut lumină. Mă încredeam eu oare în Dumnezeu? Credeam eu oare că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce Îl iubesc pe El? Și printr-o simplă întrebare, Dumnezeu de fapt îmi amintise să mă încred în El. Eu am lăsat îngrijorările să mă cuprindă, dar Dumnezeu, în mila Sa, mi-a arătat din nou grija ce mi-o poartă. Nu a mai fost nevoie nici de planul C, pentru că am știut că trebuie să am încredere în Dumnezeu și El mi-a îndreptat în mod minunat pașii spre planul Lui cu viața mea. Dumnezeu a trimis un înger în viața mea, după cum îmi place mie să o numesc, ca să îmi spună să am încredere în El. Povestea a continuat și e mai lungă, iar eu am avut mai multe momente de părtășie minunate împreună cu acest înger în timpul facultății mele, dar nu despre asta vreau să vorbesc în continuare.

Ceea ce vreau să vă spun e motivul pentru care am ales să împărtășesc această experiență cu voi. Pentru că trăim într-o perioadă în care pentru mulți viitorul e plin de incertitudine, confuzie, de neliniște, îngrijorare și cumva lăsăm ca grijile și îngrijorările vieții acesteia să năpădească în mințile și sufletele noastre. Dar oare ne încredem noi în Dumnezeu?

“Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, 
o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” Evrei 11:1

La începutul anului, în urma unui plan devoțional pe care-l citisem pe aplicația Bibliei și care se numea “Un cuvânt care îți va schimba viața”, Dumnezeu tot mai clar mi-a vorbit că “încredere” e cuvântul pentru anul acesta. Nu știam ce va urma și nici cum lucrurile se vor desfășura, dar am avut încredere în El. Și cât de minunat ne-a purtat de grijă ca și familie! Încrederea în Dumnezeu nu trebuie să fie doar pentru un an greu, ci în fiecare zi a vieții noastre, cu privire la orice situație din viața noastră.

“Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi’, zice Domnul, ‘gânduri de pace,  şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde. Voi Mă veţi chema, şi veţi pleca;  Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi dacă Mă veţi căuta cu toată inima.” Ieremia 29:11-13

Dacă nu L-ai căutat până acum pe Dumnezeu, caută-L căci Îl vei găsi și odată cu El vei găsi pe Fiul Lui, Isus Hristos, iar după ce ai cunoscut dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, vei ajunge plin de toată plinătatea lui Dumnezeu, după cum scrie în Efeseni 3. 

Îmi place tare mult cum de multe ori Dumnezeu, în Cuvântul Său, ne spune cum dă viață în loc de moarte, dă binecuvântare și propășire oamenilor care au avut încredere în El.

“…pentru că ai avut încredere în Mine», zice Domnul.’” Ieremia 39:18. 
“El şi-a pus încrederea în Domnul Dumnezeul…” 2 Împărați 18:5

“Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, 
şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. 
Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.” Matei 6:33-34

În caz că ai uitat sau ai lăsat grijile să umple inima ta, vreau să-ți pui întrebarea: „Te încrezi în Dumnezeu?” Pune-ți încrederea în El!

 „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine”[1], știm cu toți porunca și totuși zi după zi inima este decorată în culori absorbite din mass-media și cuprinsă de noi modele care pătrund încet, încet în viețile noastre. Astfel, culorile încep să devină mici imagini care se extind și formează dimensiuni tot mai mari. Uneori conștient, alteori poate inconștient ne lăsăm absorbiți în imagini de poveste care nu aparțin Tatălui, care nu sunt pe placul Lui. Începem să lăsăm tot mai mult din standardele propuse și să le diminuăm puțin câte puțin. Domol, începem să ne amestecăm cu tablouri extravagante, cu imagini grotești, de ajungem uneori să căpătăm o figură disproporționată, caricaturală. În acest fel, nu doar că frumusețea sufletului se micșorează, ci si mintea își pierde din intensitate, pasiunile schimbându-se astfel în funcție de nevoile ei, iar valorile morale devenind pe zi ce trece tot mai diferite și scăzute.

Stăm în biserici cu mâinile ridicate, cântăm, rostim câteva cuvinte în așa numitul timp de rugăciune, alteori ochii ne sunt pierduți în detalii nefolositoare precum zugrăveala de pe perete sau numărăm scaunele, geamurile, mintea fugind în mii de alte părți, dar lipsind din singurul loc în care ar trebui să se afle. Închinarea e mai mult decât un cântec, închinarea e mai mult decât o rugăciune. Zugrăveala pe care ne-o punem în biserici pentru a produce o imagine reușită în mijlocul oamenilor nu ne face mai buni. Abundența de cuvinte rostite doar pentru a face o impresie bună nu ne face mai spirituali. O mână ridicată, întinsă spre Dumnezeu în biserică, este egală cu zero atunci când ea este retrasă de la o persoană care are nevoie de câțiva bănuți. Cuvintele frumoase adresate lui Dumnezeu în biserică sunt egale cu zero atunci când ele devin cuvinte urâte regăsite mereu în conversațiile cu aproapele nostru. Ne complacem în amestecul de nuanțe, atunci când albul ar trebui să ne reliefeze. Ne complacem în amestecul de lumi, atunci când Dumnezeu ar trebui să fie lumea în care să ne amestecăm.

Adeseori mă gândesc și nu reușeșc să-mi amintesc cu exactitate clipa când s-a întâmplat, nici ora, nici ceasul primei întâlniri. Nu îmi amintesc primele cuvinte pe care mi le-ai adresat și nici primele cuvinte pe care ți le-am adresat. Nu îmi amintesc primul salut, nu îmi amintesc cum, unde, când Te-am văzut pentru prima dată, când Te-am simțit pentru prima oară.

Adeseori mă gândesc și îmi amintesc cum am început să Îți cunosc parfumul, să Îți cunosc numele, dar încă nu Te cunoșteam. De multe ori Îți simțeam aroma în ușoare adieri de vânt, de multe ori Îți simțeam ochii urmărindu-mă cu privirea, dar nu Te zăream nicidecum. Poate că Te ascundeai rapid sau poate că eram distrasă de alte lucruri și nu Te recunoșteam.

Adeseori mă gândesc și constat că nu a fost dragoste la prima vedere, ci zi după zi mă cucereai puțin câte puțin, până ce inima îmi fusese captivată, absorbită de iubirea Ta. Începeam să Te iubesc și eu, să Te doresc, începeam să văd tot mai mult din farmecul Tău. Mă atrăgeai, mă copleșeai. Doream pe zi ce trece tot mai mult din Tine, doream să fiu cu totul a Ta, doream să mă poți ține în brațe o viață întreagă, să mă odihnesc la pieptul Tău.

Adeseori mă gândesc la zilele în care eram cuprinsă de spaimă, de frică, de singurătate, de nesiguranță, de îndoială. Zile în care inima îmi bătea cu putere la orice sunet mic și tresărea la orice mișcare necunoscută, zile în care eram trântită în mocirlă și nu era nimeni să mă ridice, să mă curețe. Eram speriată atât de tare încât credeam că acel sentiment nu va trece niciodată. Tânjeam după pace, după liniște, după odihnă. Tânjeam după clipe de siguranță, de alinare, de mângâiere și nu era nimeni să îmi ofere. Dar mi-am adus aminte de Tine, mi-am adus aminte că Ți-am mărturisit dragostea mea, credincioșia mea. Aveam impresia că m-ai părăsit, că nu mă mai vrei, că m-ai uitat. Nu-Ți mai simțeam prezența și tremuram în singurătatea mea. Întotdeauna mi-ai spus să fac un pas prin credință și vei fi acolo, dar eram prinsă, nu mă puteam mișca, până ce într-o zi, inima a început să tremure atât de tare încât a zguduit întreg trupul și pasul cerut a fost făcut. Am început să văd și să iubesc felul cum mă țineai noaptea în brațe, atunci când sufletul îmi era chinuit și încercat, să iubesc zilele în care îmi șopteai că mă iubești, că ești lângă mine, că nu am de ce să mă tem, să iubesc felul Tău de a mă privi, să iubesc cuvintele Tale și să stau de povești cu Tine, să iubesc adierile de vânt pline de mireasma Ta, să iubesc plimbările cu Tine seara târziu și dimineața devreme, să iubesc felul Tău de a mă surprinde întotdeauna și de a îmi umple sufletul cu bucurie, să iubesc …

Adeseori mă gândesc la ziua în care am făcut legământ cu Tine, în care ai făcut legământ cu mine, ziua în care mi-ai spus: „nu te teme, cu nici un chip nu te voi părăsi!” și am fost a ta pentru totdeauna. 

Inimă, puritate, frumusețe, inocență, naivitate, dar o naivitate puerilă născută dintr-o curățenie morală sunt cuvinte care produc în mintea mea unele vibrări ce îmi pun un zâmbet pe buze ori de câte ori le aud și îmi încălzesc inima. Sunt cuvinte care dau farmec trăirii unui om, atât bărbat cât și femeie, dacă există în interiorul acestora.

Citesc în Biblie și realizez cât de încântătoare sunt cuvintele spuse despre Rebeca: “Fata era foarte frumoasă; era fecioară și nici un bărbat nu avusese legături cu ea. […]” Geneza 24:16 Dumnezeu iubește oamenii, Dumnezeu prețuiește oamenii, dar frumusețea omului se desăvârșește atunci când la rândul lui acesta Îl prețuiește pe Dumnezeu. Asta vrea Dumnezeul de la tine: o fecioară, o femeie pură. Să-l cinstești cu trupul tău în cel mai mic detaliu, în cea mai mare disciplină și poate că de unii considerat chiar de un exagerat rar întâlnit, dar asta e ceea ce îți va da frumusețe.

Citesc mai departe și ajung la Judecători 4:8 unde găsesc spusele unui bărbat către o femeie și nu pot să nu mă uimesc: “Barac i-a zis: Dacă vii tu cu mine, mă voi duce; dar dacă nu vii cu mine, nu mă voi duce.” Dumnezeu i-a dat autoritate Deborei, iar atunci când bărbații au spus “Nu” și s-au retras, ea a spus “Da” și a mers în locul lor. Dumnezeu poate face și din tine o femeie a rugăciunii, o femeie a cărei rugăciune are putere, o femeie care să stea în spărtură, un mijlocitor al Domnului, o femeie care va încuraja pe alții, dar pentru asta trebuie să fii gata să dai din timpul tău pentru El, pentru asta trebuie să-ți dorești să-L urmezi oriunde te va duce și să fii cu armele pregătite atunci când războiul este în desfășurare și tu ești pe câmpul de luptă.

 Ajung și la Estera și citesc că “[…] Fata era frumoasă la statură și plăcută la vedere. […]” Estera 2:7 și cum “Împăratul a iubit pe Estera mai mult decât pe toate celelalte femei și ea a căpătat trecere și favoare înaintea lui mai mult decât toate celelalte fete. […]” Estera 2:17 și asta pentru că Estera a iubit pe Dumnezeul ei și a rămas în ascultare de El oricare era prețul ce avea să îl plătească, dar Dumnezeu a prețuit-o mult și i-a oferit protecție.

Timpurile se schimbă, lumea evoluează, omul progresează, dar oare este chiar o linie ascendentă? Deși omul de azi e schimbat chiar și de omul de ieri, totuși unele lucruri din el ar trebui să rămână la fel din generație în generație. Războaie, împărați, împărătese poate sunt lucruri rare în zilele noastre sau cuvinte de poveste, dar o femeie credincioasă ar trebui să fie la fel ca cea din vechime și lucrurile pentru care trăiește ea ar trebui să fie lucruri puse de Dumnezeu în inima ei.

„Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de preț decât mărgăritarele. […] Dezmierdările sunt înșelătoare și frumusețea este deșartă, dar femeia care se teme de Domnul va fi lăudată. Răsplătiți-o cu rodul mâinilor ei și faptele ei s-o laude la porți.” Proverbe 31:10,30-31

Pustiuri, singurătăți și deșertăciune. Apele seacă și foametea crește. O lume zbuciumată crește tot mai mult în normalități anormale. Ajungi să nu mai știi care ți-e scopul, încotro te îndrepți și care e calea pe care trebuie să mergi. Demoni stau mereu în jurul tău și îți răscolesc mintea în mii și mii de puncte. Te fac să te îndoiești, să devi confuz și să-ți dorești tot mai mult să lași totul. Îți spun că nu se mai merită să lupți pentru că oricum toți au aceeași soartă. Îți spun că pe degeaba încerci să fii pur când încercările vin peste tine la fel ca peste cel ce face totul după capul său. Îți spun că inocentul este la fel ca cel murdar și că oricât ai încerca lucrurile merg tot mai rău pentru tine. Lupta se dă neîncetat în mintea ta și uneori ajungi să devi frustrat, irascibil și plin de neliniște. Ajungi să vezi cum cei cu inima curată cad, în timp ce aceia cu inima stricată țin capul sus. Ajungi să vezi cum bucuria este furată celor cu sufletul plin de compasiune, în timp ce râsetele înconjoară trupul omului cu suflet indiferent. Ajungi să auzi plânsul, strigătele și rugăciunile celor drepți în timp ce dansul, jocurile și veselia domnesc în casele celor neînfrânați.

Nu, cei cu inima curată nu cad. Nu, celor cu sufletul plin de compasiune bucuria nu le este furată. Când vine noaptea săgeți îți sunt aruncate în inimă, săbii îți sfâșie mintea și uneori simți că mori. Ceea ce trebuie să faci este doar că continui să respiri și să mai aștepți, să mai crezi, să nu renunți. Dar de cele mai multe ori acest lucru este cel mai greu, dar totuși… nu renunța, nu ai terminat. Aștepți răspunsuri pe care nu le poți auzi și de multe ori te întrebi de ce viața este așa cum este? Nu, nu trebuie să știi răspunsul la fiecare întrebare. Ceea ce trebuie să știi e că Lui încă îi pasă și a promis că nu te va lăsa. Continuă! Nu renunța! Păstrează-ți sufletul în puritate pentru că a promis că cei cu inima curată Îl vor vedea. Trupul, inima și mintea nu sunt ale tale. Tu nu ești al tău așa că nu te mai comporta ca și cum ai deține controlul. Nu poți să faci ceea ce vrei tu și nu poți să faci lucrurile oricum. Toate complicațiile ce ți se citesc pe față spun că îți este teamă, că încerci să evadezi din trupul tău, dar teama ar trebui să te facă să-ți dorești mai mult și mai mult o asemănare cu El, să dorești tot mai mult din El, să-L lași să-ți schimbe inima, să-L lași să-ți controleze trupul și să-ți păstrezi sufletul pur.

Dragostea coboară atunci când inima ta este pierdută și când simți că pământul de sub picioarele tale se mișcă. Dragostea coboară atunci când ai nevoie de ea cel mai mult. Dragostea coboară atunci când nu mai ai nimic pe care să te sprijini. Dragostea coboară atunci când lumea se învârte în jurul tău și amețești. Dragostea coboară atunci când deschizi buzele și în șoaptă spui: “Păstrează-mi inima în puritate, Tată!”

Există un loc minunat, plin de taină, de mister înăuntrul omului. E un loc unde cuvintele de cele mai multe ori nu au accesul. Un loc unde literele nu-și croiesc drum ci mai degrabă un loc unde sunetele își fac apariția pe ritmuri și melodii colorate, unde râsetele scot note interesante și pauzele tăcerii unui zâmbet dau farmec cântecului. Este un loc plin de urme. Găsești peste tot urme ale unor pași făcuți cu credință, pași făcuți cu bucurie, pași luminați, pași plini de speranță,  pași plini de frumusețe, pași plini de entuziasm. E un loc al odihnei sfinte, a păcii, a liniștii din urma furtunii, a bucuriei depline.

Atunci când pășești prin acest loc necunoscut nu poți decât să te bucuri, să te bucuri și să te bucuri. E locul unde gura ta e pecetluită și e locul de unde trupul tău începe să vorbească. Un râs poate înlocui un cuvânt și un zâmbet poate înlocui o încurajare. E un loc unde armonia se face cel mai bine prin tăcere, ca mai apoi să poți transmite ceea ce e înăuntru, dar nu în cuvinte pentru că ele nu sunt acolo. Ceea ce poți lăsa în urma ta sunt pași… o mulțime de pași. Oamenii vor trece pe unde au trecut pașii tăi și vor putea simți credința și liniștea cu care au fost făcuți, oamenii vor putea trece pe lângă pașii tăi și să fie atrași de magnetul speranței și a frumuseții lor, iar unii oameni poate nu vor trece nici pe unde au fost ei făcuți, nici pe lângă ei, dar vor fi atrași de sunetul entuziasmului, a bucuriei, a râsetelor cu care au fost făcuți. 

Pășește dinspre necunoscut înspre lumea perceptibilă de afară și lasă ca gloria Lui să se răsfrângă asupra celor din jur în mii și mii de particule de lumină cerească.

“Scoală-te, strălucește! Căci lumina ta vine și slava Domnului răsare peste tine.” Isaia 60:1

Când vor suna clopoțeii se vor deschide porțile cerului și mireasa va intra. Vom vedea pe Mire și ne vom minuna de frumusețea Lui.  Va fi o zi în care vom cânta împreună cu îngerii. O zi plină de exaltare, glorie, înflăcărare în care cu deplină venerație ne vom închina la picioarele Mirelui. Dar până atunci fugi pentru viața ta! Toată sensibilitatea s-a dus. Oamenii se luptă unii cu alții, se calcă în picioare, se batjocoresc, se judecă. Într-o clipită din ochi tot binele s-a retras, a dispărut.

“Ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel.” Luca 6:31

Dumnezeu vrea mai mult, mai mult…

Frustrare, dezamăgire, supărare, greșeli, mânie. Cauți pe altcineva pe care să dai vina? Iubește! Cauți pe altcineva care să fie mai bun ca cel de lânga tine? Iubește! Cauți impecabilitate în oameni? Iubește! Cel de lângă tine nu e de vină, cel de lângă tine nu e mai bun ca un altul, cel de lângă tine nu e impecabil, dar tu… iubește-l!  “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.  Căci bunătate voiesc, nu jertfe, și cunoștință de Dumnezeu, mai mult decât arderi de tot!” Matei 22:39, Osea 6:6;

Iubește, iubește, iubește tot mai mult.

“… în ziua aceea, cerurile vor trece cu un zgomot șuierător, iar elementele aprinse de mare căldură se vor topi și pământul, cu toate lucrările de pe el, vor fi arse.” 2 Petru 3:10 Dar curând vom merge acasă…  

Frică, durere, încercări, slăbiciune. Încrede-te în El căci: “Multe sunt necazurile celui drept, dar Domnul îl scapă din toate.” Psalmul 34:19 și curând vom merge acasă. Nu puține, nu limitate necazuri, nu vei putea fii întotdeauna puternic, plin de credință, încrezător și fericit ci vei avea parte de multe necazuri, multe. Vei fi poate pe punctul de a renunța, de a ceda, de a te înmuia, vei deveni fără putere, vei deveni atât de slab încât doar o minune ar putea să te pună din nou pe picioare, iar El îți spune: “Harul meu îți este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită.” 2 Corinteni 12:9

 Harul Lui, harul Lui… 

“Preaiubiților, nu vă mirați de încercarea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat ce a dat peste voi; dimpotrivă, bucurați-vă întrucât aveți parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucurați și să vă înveseliți la arătarea slavei Lui.” 1 Petru 4:12-13

Timpul se scurge și curând vom merge acasă, dar până atunci ești aici pe pământ. Trăiește fiecare zi îndrăgostit și îndrăgostită de El. Atinge inimile oamenilor din jur cu bunătate, intră în mințile oamenilor cu pace, vorbește oamenilor din jur cu apreciere, lucrează cu credincioșie și iubește, iubește, iubește ca atunci când clopoțeii vor suna și porțile cerului se vor deschide, Mirele să se uite la tine și să se minuneze de frumusețea ta.

Se apropie din nou, aceeași încercare. O văd venind. Îi cunosc începutul, îi cunosc sfârșitul. Începutul e apăsător, sfârșitul e plin de mângâiere, dar cu toate acestea îmi este greu să mă încred în El de parcă sfârșitul acum ar putea fi un altul, de parcă mângâierea și mulțumirea acum s-ar opri undeva pe drum și nu m-ar ajunge. Aceleași întrebări se cuibăresc în mintea mea: Oare ce voi face? Cum voi putea să trec din nou pe acolo? Care va fi rezolvarea? Va fi oare o rezolvare? Nu din nou! Te rog, Doamne, nu din nou! Voi mai putea trece pe acolo? Voi mai putea suporta încă o dată totul? Nu din nou, Doamne!

De ce toate acestea? De ce din nou? Nu știu, dar El știe! Cât timp? Nu știu, dar El știe! Sfârșitul îmi va aduce toate răspunsurile. Dacă aș putea cumva să sar peste tot și să ajung la final, dar nu se poate. Aș pierde cuprinsul, aș pierde poate esențialul și nu aș rămâne cu nimic. Dacă aș putea cumva să scap de toate întrebările, dar fără ele nu aș primi răspunsuri pentru că orice răspuns are înainte o întrebare. Știu că totul este pentru a rămâne cu ceva, a învăța ceva, știu că totul este pentru ca bucuria ce va urma să fie simțită cu adevărat, știu că totul este pentru ca mulțumirea să fie îndreptată spre El, știu că totul este pentru că fără de El nu putem face nimic. Știu că e cu mine, știu că îmi poartă de grijă, știu că totul se va rezolva și totuși… și totuși îmi zic: „Nu din nou, Doamne… ” O ușoară frică își face apariția de fiecare dată și ar vrea să mă cuprindă cu totul și să mă ducă pe drumuri cunoscute de ea. Dar este dragostea Lui care mă poartă și este dragostea Lui care te poartă. Din nou? Da! Din nou și din nou mă va sprijini și te va sprijini! Este dragostea Lui care alungă frica, care alungă neliniștea. Este dragostea Lui care îți dă încredere din nou și din nou.

Dumnezeu este MARE! Nu pentru că te ajută, nu pentru că te vindecă, nu pentru că îți poartă de grijă, nu pentru că îți ascultă rugăciunile, nu pentru că îți binecuvintează viața, nu pentru că lucrurile îți merg bine, nu pentru că este de fiecare dată lângă tine când ai nevoie de ajutor, de o mângâiere, de un răspuns, nu pentru că te umple de dragostea Lui, harul Lui, pacea Lui, liniștea Lui, bunătatea Lui, credincioșia Lui, nu. Dumnezeu este MARE pentru că așa este El, pentru că așa va fi întotdeauna oricare ar fi cursul lucrurilor. Dumnezeu este mare, Dumnezeu este puternic, Dumnezeu este stăpân!

… aș vrea să-L slujesc pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce îmi face… aș vrea să fiu disperată după El, să înmoaie sufletul meu, aș vrea să mă predau cu totul, vreau să Îl cunosc tot mai mult, tot mai mult pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce îmi face… aș vrea ca voia Lui să se facă în viața mea…  

“Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea.” Psalmul 62:5

“mi se pare o tâmpenie să te îndrăgostești în februarie. Sentimentele trebuie păstrate până când soarele va ucide retina, mugurii vor exploda în pomi, ghioceii își vor arăta mușchii, păsările soprane se vor întoarce în corul românesc. Stați liniștiți, tovarăși! Stați la “locurile” voastre! Nu stârniți dragostea până nu vine ea. Dragostea e mai mult decât biochimie. Dragostea e mai mult decât o sărbătoare. Dragostea e o sală de travaliu în care chinuiești o viață ca să dai naștere fericirii ce va veni doar când o poți defini cum trebuie. Așa că spor la învățătură. Folosiți zilele acestea pentru a vă desăvârși studiile.”

“până când soarele va ucide retina…”, până când soarele va ucide retina… Încă nu îmi pot scoate din minte aceste cuvinte. Mai există oare așa ceva astăzi? Toți spunem “dragostea trebuie să fie așa și așa…, eu vreau o relație așa și așa…”, dar nimeni nu face nimic. Toți vrem o poveste de dragoste reușită, dar abandonăm totul la prima mică dificultate. Toți vrem o relație care să țină ani și ani, dar ne e greu să așteptăm și ne dorim ca totul să se întâmple într-o clipă, altfel ni se pare că nu e nimic. Da, e o tâmpenie să te îndrăgostești doar pentru a avea cu cine să petreci și tu ziua îndrăgostiților. Ziua îndrăgostiților e în fiecare zi, pentru că fiecare zi contează la fel, iar dimineața când te trezești trebuie să spui: “Astăzi vreau să mă chinui să iubesc din nou! Astăzi mă chinui să nu mă dau bătut chiar dacă nu văd nimic!”. Poate zici că dacă iubești, atunci nu te chinui. Eu spun că te chinui, pentru că dragostea adevărată te macină, te trântește la pământ și te ridică iar. Pentru că atunci când iubești trebuie să dai din tine și iar să dai din tine. Nu, nu să dai și să iei ci să dai și să dai până nu mai poți. Dragostea adevărată nu e ciocolată, nu sunt florile, nu sunt cuvinte pline de vrajă, nu. Dragostea adevărată e înțelegere, e cunoaștere, e purtare de grijă. Atunci când toți îți spun că nu mai are rost, tu totuși continui să lupți, atunci când toți îți spun să pleci, tu totuși stai, atunci când toți îți spun că trebuie să încetezi să vorbești, tu totuși spui mai multe cuvinte. Iubirea e sacrificiu, dar mulți pleacă. Iubirea e continuitate, dar mulți pleacă. Iubirea e apropiere, dar mulți pleacă. “Dezmierdările sunt înșelătoare, și frumusețea este deșartă”, toți știu asta și totuși toți aleargă după ea. O fată cinstită? O fată care s-a păstrat? O fată pură în rațiune, inimă și sentimente? Oh nu, frumusețe! Frumusețea nu e ce vezi în exterior. Dacă crezi că aceea e, atunci te înșeli, pentru că ai fost prins și tu în cursă! Iubește-o pentru ceea ce păstrează în interiorul ei așa cum e ea, slabă și fragilă. Iubește-l pentru ceea ce păstrează în interiorul lui așa cum e el, sensibil și stângaci. A iubi cu adevărat înseamnă a fi vulnerabil, dar asta nu este o slăbiciune. Nu toți au curajul să se deschidă și să lase să se vadă rănile, să se vadă îngrijorările, să se vadă neputințele, nu toți au curajul să iubească în ciuda imperfecțiunilor. Toți suntem plini de rău, de păcat, de împietrire, de neliniști. Dacă le ascuzi, nu te face mai bun ca ceilalți, nu te face mai iubit ca ei. Poate ești iubit, dar de orbi și iubirea ce ți-o poartă nu e o iubire autentică. Iubirea nu vine și trece, ci iubirea vine, stă, crește și crește, ea nu mai pleacă și chiar dacă uneori și-ar dori asta nu o face pentru că se uită în spate și vede toată truda și toată chinuiala și își spune că: “S-a meritat!” Ea totuși stă și stă și stă… “până când soarele va ucide retina…”.

 “Nu, iubirea nu-i o palidă ninsoare
Căzută într-un august monoton!
Ci pași pierduți prin săli de așteptare,
Cu-o floare degerată sub palton!”

Privește spre cer și imaginează-ți ploaia cum cade ușor peste tine. Simte fiecare picur care atinge creștetul capului tău, care îți răcorește fruntea, care curge încet pe obrazul tău. Simte cum aceștia devin tot mai mulți și mai mulți, cum întreg trupul îți este inundat și cum hainele tale încep să se lipească de corpul tău. Îți trezește toate simțurile și îți înviorează întreg trupul.

Privește spre cer și imaginează-ți ploaia Domnului cum cade peste tine. Un singur picur din mână Lui e o minune, un singur picur din mâna Lui îți va da viață din nou.

“Să cunoaștem, să căutăm să cunoaștem pe Domnul! Căci El se ivește ca zorile dimineții și va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul.” Osea 6:3

Lasă-L să te vindece, să te spele, să-ți dea putere. Lasă-L să intre mult mai aproape ca până acum, lasă-L să cuprindă întreg trupul tău și să pătrundă dincolo de el. Lasă-L sa te atingă la fel cum picurii de ploaie ating trupul tău și te inundă. La fel cum hainele umede se lipesc de trupul tău, lasă-L pe El să se lipească de tine tot mai mult. La fel cum ploaia de primăvară îți răcorește întreg trupul înfierbântat, lasă-L pe El să-ți dea din nou suflare de viață. Lasă-L să-ți dea vindecare în mintea ta, în inima ta, în duhul tău, în trupul tău. Lasă-L! Lasă-L și bucură-te de atingerea Lui…