„Umblam prin podul casei bunicii. A mai rămas doar ea, bunicul s-a dus. Mi-a cerut să-i aduc de sus o ladă mică cu cărți. A spus că sunt cărțile ei preferate păstrate cu grijă într-o cutie mică de lemn. E prea singură și s-a gândit să aducă poveștile din nou în casa ei, atunci când noi nu suntem prin preajmă. 

Am găsit lada, am aruncat o privire înainte să o cobor din pod și am văzut o carte cu niște coperți frumoase, maro pe care era gravat titlul „O altfel de frică”. <<Sună destul de interesant>> mi-am spus eu. Am deschis-o și din ea a căzut o hârtie învechită, puțin ruptă la margini, dar păstrându-se destul de bine în acea carte. Am desfăcut-o și ce puteam vedea era un scris îngrijit, dar tremurat. <<Sofia, ai găsit lada?>> se auzea glasul bunicii. <<Da, bunico! Cobor imediat cu ea.>> N-am apucat să citesc nimic de pe foaie și eram curioasă ce conținea. Am împăturit-o și am pus-o în buzunar. Am coborât cu lada, i-am dat-o bunicii și m-am scuzat pentru câteva minute. Am ieșit în curte și m-am dus în capătul grădinii sub un măr. Aici nu avea să mă vadă nimeni și voi putea citi în liniște. Am scos-o din buzunar, am desfăcut-o și am început să citesc:

„14 aprilie 1877„.  <<Pare a fi o pagină de jurnal. E oare din jurnalul bunicii? Ținea bunica un jurnal?>> era destul de tânără pe atunci, poate chiar 17 ani, vârsta mea de acum. Continui să citesc:

„Am crezut că nu mi-e frică de nimic. Am crezut că Tu ești singurul de care îmi este frică. Credeam că sunt curajoasă, dar mi-e frică. Am descoperit frica în mine deși o negam atâta timp. E o frică, știu că e. Cui aș putea să-i spun lucrul acesta și să mă creadă normală? Când toate fetele îmi spun că vor să arate bine, mie mi-e frică să nu fiu prea frumoasă, mai frumoasă ca ele. Nu mi-e frică să nu arăt bine, să nu-mi stea părul, hainele sau pantofii perfect. Mi-ai dat frumusețe și îți mulțumesc pentru ea dar e invidia asta între fete pe care nu o înțeleg. Toate vor să fie mai frumoase ca altele. Când toți la biserică vor să cânte cât mai bine, mie mi-e frică… mi-e frică să nu cânt prea bine, mai bine ca ei. Nu mi-e frică să falsez și să greșesc. Mi-ai dat o voce frumoasă și îți mulțumesc pentru asta, dar mi-e frică să nu cânt prea bine și mândria să învingă modestia. Când sunt la școală și profesorul de multe ori pune întrebări, deși știu majoritatea răspunsurilor, aleg să tac. Mi-e frică. Nu mi-e frică să nu știu dar nu pot să fiu mai bună ca restul. Când desenez întotdeauna spun celor din jur care mă întreabă că o prietenă mi-a făcut desenul. Când sunt la joacă, când alerg, când mă joc cu mingea, oriunde aș fii nu pot să joc mai bine, să alerg mai repede, să dau gol, să sar mai bine. Nu pot pentru că frica mă ține. Nu pot să fiu mai bună ca restul, deși aș putea. Nu mi-e frică să fiu pe locul doi, să ratez sau să cad. Câteodată dispare frica asta și atunci are loc momentul de „sclipire” cum îmi spun unii. Nu e sclipire, e doar lipsa fricii. Ei nu știu. Îmi e frică să fiu eu și să arăt lumii ce ai pus în mine, ca nu cumva să fiu prea bună pentru ei. Mă gândesc la tot ce ai pus în mine și îmi dau seama că e mult. E mult prea mult și mie mi-e frică. Mi-e frică pentru că cuvintele Tale răsună mereu în mintea mea: <<Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult.>> Și totuși frica rămâne și e frică, o altfel de frică.”

Am lăsat foaia să îmi cadă din mână. Am înțeles acum tremuratul scrisului. Nu puteam să nu mă gândesc la nimic. Ceea ce am citit mi-a pus întreaga minte în funcțiune. Nu mă interesa dacă era bunica cea care a scris, nu mă interesa dacă frica ei a trecut sau nu. Ceea ce mă interesa era: <<Mie cât mi s-a dat? Mie cât mi se va cere?>>. „

Lara C.S.

E doar liniște printre copaci, toți tac, toți știu, niciunul nu poate vorbi. E liniște deplină. Câteodată mă întreb: ”Cum ar fii dacă ei ar putea vorbi?” Mă gândesc la oamenii ce au trecut pe lângă ei, mă gândesc la poveștile ce s-au spus la umbra lor, mă gândesc la minunile ce s-au întâmplat chiar lângă ei. Unii cu siguranță au povești minunate înăuntrul lor. Sunt copaci, se mișcă, produc zgomot cu ramurile lor, cu foșnetul frunzelor, aud chiar, dar nu pot vorbi. Lucrul acesta atât de important. Dar ei nu, ei nu pot vorbi. Uneori așa mult mi-aș dori să vorbească copacii. Măcar el, măcar nucul acela. Să transmită povestea prin sunete necunoscute transformate în cuvinte omenești, dar e tot liniște. E tot liniște.

Mă trezesc. E dimineața devreme. O zi obișnuită de noiembrie. E toamnă târzie iar soarele se ascunde undeva sub nori. A încetat să îmi mai bată în geam și să mă încălzească cu razele lui. A uitat de mine.

Mă ridic din pat, îngenunchez și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ziua ce a trecut și mă rog pentru ziua ce îmi stă înainte. Parchetul se simte atât de rece sub genunchii mei. Citesc din Cuvântul Lui, inima mi se încălzește puțin, dar devine din nou rece după ce am închis Biblia.

Mă spăl pe față, apa e atât de rece. Mă îmbrac și ies din cameră, ușa închizându-se scârțâind în urma mea. Pășesc pe holul gol, întunecat și friguros al căminului.

Am ajuns în stradă! Aud sunetele unui violoncel trist. Oameni zgribuliți, cu pumnii strânși, cu mișcări robotice și înghețate se îndreaptă în direcții diferite. Nici un zâmbet! Copacii fără viață, înfrigurați și părăsiți de frunzele lor uscate, zbârcite și lipsite de culoare care cad și se prăbușesc la pământ. Totul pare rece și lipsit de viață. Unde e culoarea, bucuria?

Imaginea se scurge sub ochii mei, totul se șterge și devine alb. O iau de la început.

Mă trezesc. E dimineața devreme. E o zi neobișnuită de noiembrie. E toamnă târzie iar soarele îmi trimite prafuri de sclipiri de sub nori. Văd cum pătrund în camera mea particule micuțe și sclipitoare de lumină. Nu m-a uitat.

Mă ridic din pat, îngenunchez și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ziua ce a trecut și mă rog pentru ziua ce îmi stă înainte. Parchetul îmi răcorește oasele înfierbântate după un somn într-o plapumă pufoasă și călduroasă. Citesc din Cuvântul Lui, inima îmi tresare de bucurie. Închid Biblia și prind curaj, sunt mai liniștită și mai plină de viață pentru ziua ce îmi stă înainte.

Mă spăl pe față, apa e atât de rece și îmi aduce întreg trupul la viață. Mă îmbrac și ies din cameră, ușa închizându-se în urma mea. Pășesc pe holul căminului. Praful de sclipiri îl observ și aici, mă încântă.

Am ajuns în stradă. Viori vesele răsună în mintea mea. Oameni îmbrăcați gros, pregătiți pentru sezonul rece, cu mișcări vioaie și alerte se îndreaptă în direcții diferite. Zâmbete! Copacii, îmbrăcați cu rochițe de iederă, dansează pe ritmul vântului. Frunzele și ele se prind în horă unele de altele și cu mișcări lente și grațioase ajung într-un final să se aștearnă pe pământ. Totul pare cald și plin de viață!

Mi s-a întâmplat și una și alta. De acum prefer să văd praful de sclipiri ce-mi inundă camera și frunzele care dansează la fereastra mea dimineața. Prefer să văd sclipiri decât să fiu oarbă.

„Atunci Eu am trecut pe lângă tine, te-am văzut trântită în sângele tău şi am zis: „Trăieşte chiar şi în sângele tău!” Da, ţi-am zis: „Trăieşte chiar şi în sângele tău!” ” Ezechiel 16:6

Plâng fiicele Tale, Doamne. Mi se sfâşie inima în mine, mi se rupe sufletul, Tată, să le aud strigând către Tine. Mă umplu de bucurie la gândul că ele vor fi vindecate, eliberate, transformate, protejate şi iubite. Am fost şi eu pe acolo şi m-ai atins. Sunt aşa de preţioase şi speciale. Sunt atât de fascinante când lacrimile curg şiroaie pe obrajii lor, sunt atât de fascinante când cad în genunchi înaintea Ta, rugându-se. Sunt ele, Tată, fiicele Tale şi plâng. Mă uit la ele şi văd cum lacrimile ocolesc zâmbetul ce l-ai aşezat pe feţele lor. Le urmăresc cum sunt umplute de Tine şi mă cuprinde Harul Tău. Şi plând fiicele Tale, Tată şi plâng. E farmecul lor aparte, e minunea lacrimei ce ai turnat-o în ochii lor, e puritatea care vine în urma spălării cu sângele Tău Sfânt. Şi plâng pentru ele şi plâng împreună cu ele Tată, căci nu e farmec mai mare ca atunci când plâng, plâng fiicele Tale, Doamne!

‎”Când am trecut Eu pe lângă tine, M-am uitat la tine şi iată că îţi venise timpul dragostei. Atunci am întins peste tine poala hainei Mele, ţi-am acoperit goliciunea, ţi-am jurat credinţă, am făcut legământ cu tine”, zice Domnul Dumnezeu, „şi ai fost a Mea!” Ezechiel 16:8

Sunt ale Tale de acum pentru totdeauna.

(Tabăra Cristos pentru România, Bulz, sâmbătă, 16 iulie 2011, dimineaţa)

E dimineața devreme. O privesc mirată cum doarme. Lumina începe să pătrundă prin fereastră și o luminează. Umbrele nopții dispar încet și totul ia ființă în lumina soarelui. Ți se pare că întreg trupul ei e luat dintr-o poveste de basm. Razele de soare  se joacă pe fața ei și împreună cu câteva umbre îi subliniază atât de bine forma feței încât o face să radieze de frumusețe. Părul ei de un auriu ciudat fac ca mii de luminițe să se răsfrângă prin cameră. Deschide ochii. Liniștea de pe fața ei mă fascinează. Mă uit în ochii ei și nu pot vedea nimic. Albastrul lor mă inundă ca un val. E așa de limpede, e așa de clar. Văd noutate, văd puritate, văd fragilitate. E așa de mică.

Vine seara, mă pun în pat și adorm. E din nou dimineață. Mă trezesc. Mă duc la ea și o văd din nou. Lumina pătrunde la fel pe fereastră, dar ceva e diferit și nu e din cauza luminii. Nu, nu e nici din cauza poziției în care doarme, poziția e aceeași. E ea, e vorba de ea. E o alta. Lumina și umbrele îi accentuează ridurile, dar are un farmec aparte, are o frumusețe zdrobită de timp. Auriul părului ei s-a închis între timp. Nu mai e un copil, a crescut. Deschide ochii și văd că albastrul e același, dar totuși în ochii ei poți vedea acum multe. Ochii ei au pierdut din claritate, ochii ei ascund o parte a unei vieți de om. Văd suferința adunată cu trecerea timpului, văd bucuria care au făcut ca ochii ei să strălucească, văd grija și răbdarea cu care și-a crescut copiii, văd rănile care au făcut ca ochii ei să lăcrimeze, văd dragostea pe care o poartă soțului ei, văd bunătatea cu care a ajutat pe cei în nevoie. Liniștea de pe fața ei mă fascinează și acum. E aceeași liniște a copilului din trecut. Cum e posibil?

Se ridică și îngenunchează lângă marginea patului. Cei din casă dorm, e încă mult prea devreme. Începe să se roage. Lacrimile își fac loc pe fața ei, Harul Lui o înconjoară, pacea o inundă, lumina pătrunde înăuntrul ei și fac din ea o femeie de o frumusețe desăvârșită. O văd cum primește putere, o văd cum întreaga ei ființă plutește într-un ritm angelic. Acolo, în prezența Tatălui, întregul ei mister începe să se deslușească.

“ Tu, cea întristată, bătută de furtună şi nemângâiată! Iată, îţi voi împodobi pietrele scumpe cu antimoniu şi-ţi voi pune temelii de safir.

Îţi voi face crestele zidurilor de rubin, porţile de cristal şi toate marginile de pietre scumpe. “ Isaia 54:11-12

Păşesc greoi, cu pasul leneş pe străzile oraşului. Nici măcar nu cunosc străzile pe care merg, nu cunosc nici oamenii care se ivesc din când în când în faţa mea. Asta mă bucură pentru că ei mă văd în starea asta şi nu ştiu cine sunt, mă întristează pentru că nu e o faţă cunoscută care să îmi aducă o rază de speranţă. Merg mai departe. Întâlnesc două fete şi îmi dau un pliant. Mă bucur! Mă bucur şi nici măcar nu m-am uitat să văd ce conţine acel pliant. Mă bucur pentru că în acest fel pot sa-mi acopăr ochii ori de câte ori trec pe lângă oameni ca să nu vadă lacrimile ce curg din ochii mei pe obraji.

Cum am ajuns aici? În mintea mea aleargă fără stăpânire mii de gânduri; se zbat frenetic neştiind care să ajungă pe primul loc, care să-mi capteze atenţia şi nu reuşeşte niciunul. Mă gândesc la trecut şi timpul a trecut aşa de repede, mă gândesc la viitor şi totul este confuz, e sterş, nu pot vedea nimic. În faţa ochilor s-a pus o uşoară pânză, dar apasă atât de greu. Nu mai înţeleg nimic!

Nu mă opresc! Merg mai departe! Paşi greoi, lacrimi ascunse, gânduri puternice. Cât voi mai putea rezista? Mai merg puţin, dar încotro? În apropiere zăresc un parc şi observ că nu e nimeni împrejur. Aş vrea să fug, să ajung cât mai repede acolo, dar corpul nu mă mai ascultă. Merg. Am ajuns şi mă prăbuşesc cu toată fiinţa mea pe o bancă din faţa mea. Lacrimile curg şi curg şi parcă nu se mai opresc. În mintea mea se produce o beţie de gânduri care nu-mi dă pace. Mă rog! O şoaptă îmi spune: ” Nu plânge! Ai biruit! „

Am biruit? Nu înţeleg! Eu plâng, sunt frântă, viitorul meu nu este ceea ce am plănuit, nu este ceea ce ştiam eu că o să fie. Am biruit? Nu înţeleg!

” Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău. ” Isaia 54:7-8

” Ai biruit! „

A trecut timpul, a trecut destul timp de atunci. Cum, când, unde s-a întâmplat minunea ce o văd azi nu ştiu… ce ştiu este că acum înţeleg: Am biruit!

” Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine. ” Isaia 54:10

Promisiunile Domnului se împlinesc şi odată ce ţi-ai dat viaţa în mâna Lui vei birui. Vei birui chiar dacă pe moment lucrurile nu îţi merg cum vrei tu şi nu ajungi unde vrei tu. Dacă El are alt plan cu tine, mai târziu vei înţelege. Important este să laşi totul în mâna Lui şi să te încrezi în El chiar dacă acum nu înţelegi nimic.  Pentru că “…toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” Romani 8:28

Important este să aştepţi atâta cât este nevoie! Dumnezeu are un timp pentru toate!

” Căci este o viziune a cărei timp este hotărât, se apropie de împlinire şi nu va minţi; dacă întârzie, aşteapt-o, căci va veni şi se va împlini negreşit. ” Habacuc 2:3