Lavinia Silvia Ciungan - “Inima își cunoaște necazurile și niciun străin nu se poate amesteca în bucuria ei.” Proverbe 14:10

Atâția ani ne-ai auzit plângând…

A plecat trenul zguduindu-se puțin de pe șină. El și-a făcut cruce. M-am uitat și nu am putut să nu zâmbesc. Au trecut câteva minute și a început să povestească despre timpul de acum, despre industrie, șantiere, locuri de muncă. A început să spună cum în tinerețea lui oamenii mișunau ca furnicile și pe trotuare mergeai cot la cot cu alții. Era așa multă mulțime pe străzi încă de dimineața devreme de pe la orele cinci, șase, acum pustiu. Voiai de lucru, era plin de șantiere. Nu îți convenea, mergeai la altul, dar tot timpul aveai unde lucra, aveai ce lucra. A început să povestească cum în zilele de azi mame pleacă la lucru în străinătate, soții rămân acasă, iar cu banii trimiși aceștia se îmbată, unii mor de la atâta băutură. “Ioane, or venit banii, hai la băute!” A început să povestească despre cum rămân copiii abandonați, cum unii ajung pe stradă, cum unii ajung doar cu un părinte, cum lucrurile merg din ce în ce mai rău. “Vai de noi! Vai de noi!” Povestea cum mame ajung să lase totul și să se mărite pe dincolo, să uite de soți, de copii. A început să povestească cum o dată a mers cu trenul și pe coridor era un tată cu mulți copii. L-a chemat pe unul din copii și a început să scoată din geantă ce avea de mâncare. Mi-a spus că a scos ceva cârnaț și ce a mai găsit și rând pe rând intrau la el în compartiment toți cei șapte copii. Îmi povestea cu o ușoară tristețe în zâmbetul lui. Toți șapte pe rând, în scara măgarului stăteau în compartimentul lui. “Toți șapte mititei în scara măgărușului stăteau în fața mea.” Afară a rămas tatăl care se uita la ei și la domnul din compartiment. Mi-a spus că mai avea la el o sticlă de bere și a scos-o și a ieșit pe coridor cu ea în mână și i-a spus tatălui: “Ce faci omule? Ia de aici”. Tatăl a început să plângă, omul la fel. “Na ce să fac, nevasta m-o lăsat, e în străinătate la muncă și am rămas cu toți în grijă.” Îmi povestea cu lacrimi în ochi și acum. Încă resimțea totul atât de bine, cum plângea și el și tatăl copilașilor. Știam că e ceva în el, poate ceva asemănător care nu e vindecat. Știam că îl durea, că încă mai doare și nu aveam cuvinte să-i spun ceva, nu aveam nimic ce să-I ofer decât o prezență care să îl asculte și un zâmbet senin.

Lumea e plină de oameni deznădăjduiți, viața poate că merge din ce în ce mai rău. Lacrimile poate îți curg zilnic pe obraji, poate te simți singur și neajutorat, poate rănile persistă și persistă, poate că te doare tot necazul din jurul tău și te întrebi: “Oare cum o să mai duc încă o zi? Oare cum o să mă descurc? Oare ce o să fie?” Poate ai nevoie de un umăr pe care să plângi, poate ai nevoie de o prezență umană care să te asculte doar, poate ai nevoie de o mână de ajutor. Vreau să îți spun: Nu te îngrijora acum, o să fie bine. Împreună cu El poți trece peste orice.

Cu lacrimile tale, cu rănile tale, cu neputința ta, cu tot ceea ce te apasă, așa cum ești încearcă să fii tu un umăr unde oamenii pot plânge, să fii o ureche care ascultă amărăciunea celorlați, să fii mâna de ajutor pe care ceilalți o doresc, chiar fără să primești nimic în schimb, chiar fără nimic. Încearcă să fii pentru ceilalți ceea ce ei nu pot fi pentru tine, încearcă să fii pentru ceilalți ceea ce El vrea să fii indiferent cât de tare ustură rana ta, oricât de deschisă ar fi, oricât de mare ar fi, dar nu te îngrijora acum, nu te îngrijora, doar nu te îngrijora…

Îndoieli

“Inima își cunoaște necazurile și nici un străin nu se poate amesteca în bucuria ei.” Proverbe 14:10

Stăteam de vorbă cu ea și vedeam cum visul ei era spulberat. Se lupta cu ea însăși și nu reușea să se liniștească. Îmi spunea povestea vieții ei, îmi spune că a așteptat și că așteaptă după el. O privesc în ochii aceia de un căprui ciudat îmbinat cu galben și linii verzui și văd unde de bucurie care se risipesc încetul cu încetul. Neliniștea inimii ei crește.

-Am încredere în El, îmi spuse ea. Am încredere că va lucra în viața mea, că mă va binecuvânta. Am încredere, dar nu mai am puterea să aștept. Nu din nou, nu vreau să fiu rănită din nou. Dacă aștept în zadar? De ce nu îmi spune? De ce întârzie? De ce nu văd nimic?

O priveam cu dragoste și mă gândeam la cuvintele care aș putea să i le adresez, dar nimic. Totul pălea în comparație cu nevoia inimii ei. Cuvintele nu ar fi de ajuns.

-“Tu nu ești o prințesă din povești și acuma se scrie o poveste pentru tine. Prea romantică ai ajuns. Aștepți prințul care nu mai apare de nicăieri. Nu totul este literatură, nu totul se întâmplă ca în cărți.” Asta mi-a spus cineva… Trăiesc oare într-o lume invizibilă? Ceea ce cred eu nu este adevărat?

O durea fiecare cuvânt auzit. Se încredea în Dumnezeul ei și știa că o poveste de dragoste e scrisă chiar în momentul acela special pentru ea, de mâna Tatălui, dar descurajările continuau să apară. Era convinsă că o să fie fericită cu el chiar dacă ar avea doar o pâine și un pahar de apă în fiecare zi, atâta timp cât el venea din mâna Lui, ea va fi fericită cu el.

-Sunt mulți, dar de ce parcă doar ceea ce îți dorești cel mai tare obții cel mai greu? Dacă nu am putere să aștept atât cât este nevoie? Dacă renunț înainte de a primi binecuvântarea?

Cunoșteam îndoielile, temerile, ceea ce o apăsa. Le cunoșteam așa de bine și nu aveam un cuvânt pentru ea. Mă rugam doar ca el să nu o piardă, ca el să aibă curaj, ca ea să nu renunțe la așteptare.  Inima ei e neprețuită, dar cum poate știi el lucrul acesta? Dacă ar știi, el nu ar întârzia…

Așteptare

Pășeșc pe drumuri și de multe ori nu știu încotro merg. Drumul pare necunoscut, dar nu mă îngrijorez. Sunt fericit. O urmăresc, merg în spatele ei. Aș vrea să știu ce e în mintea ei, gândurile care trec pe acolo, dar nu am acces. Ochii ei sunt singura portiță spre interior, dar cum aș putea să îi citesc corect? Dacă aș știi doar să citesc exact ceea ce este în interior, atunci întrebările mele ar avea răspunsuri. Dar pentru că nu pot citi, atunci ce pot știi cu siguranță? 

Mersul ei este câteodată așa de alert că nu pot ține pasul cu ea, iar alteori e așa de lent încât cred că ar vrea să stea de povești cu fiecare trecător. Întotdeauna privește în jos, niciodată nu se uită în ochii celorlați. Poate e rușine, poate e suferință, poate e nesiguranță, dar… dar dacă nu e rușine? Dacă nu e suferință? Dacă e bucurie? Dacă nu e nimic? Dacă e doar simplu ea? Dacă nu este o explicație pentru asta? Nu pot știi, ochii ei poate nu ii citesc așa cum sunt defapt.

O văd într-o încăpere, e și ea acolo, puțin retrasă, niciodată parcă nu se implică prea mult. Întotdeauna te face să te gândești la ea, deși de multe ori pare atât de neînsemnată sau poate doar în ochii mei. Vrea să nu fie remarcată și totuși e remarcată întotdeauna. O surprind cu privirea de multe ori și ochii ei strălucesc. Tresar puțin de fiecare dată. Ascunde ceva înăuntrul ei. E atât de simplă, e atât de tăcută. Uneori mă simt frământat, torturat de ea, simt întotdeauna că trebuie să o privesc, nu cumva să pierd o expresie a feței ei, un gest, un cuvânt. Cum aș putea să aflu? Cum aș putea să vorbesc cu ea când îmi răspunde în câteva cuvinte la majoritatea întrebărilor. Nu o pot face nicicum să vorbească mai mult.

 __________

Pășesc pe drumuri și de multe ori nu știu încotro merg. Drumul pare necunoscut, dar nu mă îngrijorez. Sunt fericită. Îl simt întotdeauna, merge în spatele meu. Aș vrea să știu ce e în mintea lui, gândurile care trec pe acolo, dar nu am acces. Ochii lui sunt singura portiță spre interior, dar cum aș putea să îi citesc când eu nu am curajul să-l privesc în ochii? Dacă aș putea doar să-mi ridic privirea ca să văd exact ceea ce este în interior, atunci întrebările mele ar avea răspunsuri. Dar pentru că nu am curajul, atunci ce pot știi cu siguranță? 

Mersul lui se ondulează după mersul meu. Îl simt, dar nu îl văd. E undeva în spatele meu, întotdeauna e acolo. Oare la ce se gândește? Oare merge exact prin același loc pe unde am mers și eu? Oare calcă pe aceleași pietre pe care am călcat și eu? Oare atinge aceleași frunze care le-am atins și eu? Nu pot știi, ochii mei nu au curajul să întoarcă privirea înapoi.

Îl văd într-o încăpere, e și el acolo, întotdeauna te face să te gândești la el. Vrea să nu fie remarcat și totuși e remarcat întotdeauna. Îl surprind cu privirea și ochii lui strălucesc. Tresar puțin de fiecare dată. Ascunde ceva înăuntrul lui. E atât de simplu. Nu aș vrea să pierd nici o expresie a feței lui, un gest, un cuvânt. Cum aș putea să vorbesc cu el când tot ce am e doar o strălucire? Stă nemișcat și privește, niciodată nu face un pas în plus.

 

”Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului: nu stârniți, nu treziți dragostea până nu vine ea.” Cântarea Cântărilor 8:4

Va veni un timp în care o voi putea face să vorbească mai mult.

Va veni un timp în care voi avea curajul să privesc înapoi spre el.

”Așteptarea celor neprihăniți nu va fi decât bucurie.” Proverbe 10:28

Ea

O vezi de multe ori printre flori. E micuță de statură și puțin plinuță. Poartă întotdeauna o fustă lungă, largă, de culoare gri cu un sorț deasupra ei, o cămașă, o bluză și o vestă. În picioare are niște papuci ce seamănă cu papucii de casă din piele întoarsă, cu blăniță maro pe dinăuntru și se vede puțin din șosetele ei albe. Sub baticul ei stă un păr alb combinat cu nuanțe de gri. E destul de în vârstă. Fața ei senină e brăzdată de riduri și tenul ei deschis la culoare evidențiază doi ochi mari albaștri din care tâșnesc valuri și valuri unul după altul pe care plutesc zeci de ani de viață umană.

Mă uit fix la ea în ochi și nu pot ține privirea dreaptă prea mult timp, nu am putere. Ascunde prea mult după, o forță e în ea. Mă uit în ochii ei și valurile mă ajung, se lovesc de mine, încep să prind din ea. Mă întreb pe cine au mai lovit valurile? Cine le-a mai văzut? Cine a mai fost udat de ele?

O văd stând pe un scaun în tramvai, cu florile într-o cutie lângă ea. E așa micuță și pare atât de firavă, de neputincioasă, asta până când a deschis vistieria bună a inimii ei și a început să scoată lucruri și lucruri, vorbe, povestiri din Biblie, trăiri. A început să vorbească despre El, iubitul ei, Isus. A început să strige în tot tramvaiul că dorința noastră cea mai mare, a oamenilor, ar trebui să fie aceea de a-L alege pe El, de a-L iubi pe El. A început să spună adevăratul scop al Paștelui, al morții și învierii Lui. Mă uitam la ea cuprinsă de vorbele ei și nu puteam să-mi abțin buzele să nu zâmbească. A mai spus și despre noi, fetele, despre frumusețea adevărată și aceasta nu stă în numărul cât mai diferit de culori puse pe față, nu în vopsele, nici într-o îmbrăcăminte care să-ți evidențiezi formele corpului ci în simplitate, naturalețe.

Uite un om, mi-am zis, uite o femeie curajoasă, uite o diademă, o frumusețe în mâna Lui! “Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de preț decât mărgăritarele!” Proverbe 31:10

E prețuită! De noi? Nu știu câți oameni o iau în seamă, nu știu câți sunt cuprinși de ceea ce spune ea, dar El, El stă lângă ea și o privește cu atâta iubire. Îngerii se coboară în jurul ei și o înconjoară. E protejată!

“Vei fi o cunună a frumuseții în mâna Domnului, o diademă împărătească în mâna Dumnezeului tău.” Isaia 62:3

M-am gândit la tine, dar n-am făcut nimic

Iasă din tramvai, toți se feresc din calea ei, trece pe lângă mine și se pune jos, undeva lângă un chioșc cu ziare. Toți din tramvai o urmăresc cu privirea până ce acesta pleacă din stație.

E undeva în spatele meu, mă întorc și mă uit la ea. Stă ghemuită pe cimentul rece și se droghează cu aurolac. Hainele îi sunt atât de murdare, iar părul îi este acoperit cu o căciulă groasă, de lână, de culoare maronie.

Am ciocolată. Oare îi place ciocolata? Aș merge la ea să o întreb.

Lângă chioșc este o florărie. Proprietarul acesteia iasă nervos și se îndreaptă spre ea. O apucă brutal cu mâinile și o trage sus, o împinge, dându-i palme peste spate și îi spune: ”Du-te de aici, m-am săturat să mă droghez. Du-te să nu te mai văd, m-am săturat să ajung acasă mai drogat ca tine.” Ea s-a îndepărtat de stație și s-a așezat lângă un stâlp. Continua să se drogheze.

Aș veni lângă tine. Ți-aș da din ciocolata mea, te-aș întreba cum te cheamă. Cred că o să am niște haine să-ți fie bune, m-aș împrieteni cu tine. Cum să fac să ne mai întâlnim pe urmă? Vreau să-ți spun de dragostea Lui! Telefon nu ai. Am putea stabili un loc, o oră anume în fiecare zi să te văd, să te ajut. Te-aș duce la biserică.

Se ridică și încearcă să revină, dar bărbatul o vede din nou și strigă: ”Du-te de aici, du-te să nu te mai văd. Te bat!” și îi arată pumnul, ”Te bat!”. Fata s-a oprit din mers și stătea nemișcată. Mă uitam la ea.

Ești frumoasă! Ești frumoasă, știi asta? Mai frumoasă ca ele, mult mai frumoasă! Chiar dacă hainele nu spun asta, chiar dacă părul nu ți se vede, chiar dacă fața ți-e acoperită de mizerie. Ochii tăi atât de negri și tenul tău creol atât de uniform, forma feței tale de o simetrie impecabilă, nasul, buzele se încadrează la fix în ea. Dumnezeu pe tine te vrea! Dumnezeu pe tine te vrea! Dumnezeu pe tine te vrea! Răsuna asta în capul meu la infinit parcă. Dumnezeu pe tine te vrea!

Lacrimi au inundat ochii mei. Stăteam nemișcată și priveam la ea. N-aveam putere să înaintez spre ea, n-aveam putere să vorbesc cu ea.

”Du-te de aici, du-te să nu te mai văd”, din nou bărbatul striga la ea.

”Dar vreau și eu să iau tramvaiul.”, spuse ea.

”Să te urci în el și să te tot duci! Să te duci la gară, să nu te mai văd pe aici!”, încheie acesta.

Dacă urci în tramvaiul meu am să vin să vorbesc cu tine. Îți dau ciocolată, toată ți-o dau! Poți să rupi cu mâna ta și o să rup după tine, o să mănânc după tine să vezi că mie nu mi-e silă. Unde ai pus tu mâinile, am să le pun și eu! O să-mi spui cum te cheamă, o să vorbim…

Pentru moment ruptă de realitate cu gândurile mele, am pierdut-o din priviri. M-am uitat în jur și nu am mai văzut-o. Unde ești prințeso? Am zărit-o într-un final. Se îndepărta de stație. Nu pleca! Urcă în tramvaiul meu! Nu pleca! Unde mergi prințeso? Nu pleca! Prea târziu.. A dispărut după colț..

Sosește tramvaiul, urc în el singură și mă duce la destinație. Dezamăgire.

Mulțumit și nemulțumită

-E totuși rece seara, dar plăcut.

Era un bătrânel care se așezase în fața mea în tramvai și a început o conversație. M-am uitat la el și l-am aprobat:

-E destul de rece, dar totuși plăcut.

-Trebuie să-ți iei ceva pe tine mai gros, continuă el. Eu sunt mai în vârstă, nu așa ca dumneavoastră, tinere.

Lângă mine era o doamnă în jur de vreo 60 de ani. S-a uitat la el și a spus:

-Poate domnișoara e tânără, dar eu nu!

-Și mata, și mata ești tânără! Până să ajungeți la vârsta mea mai e mult.

-Poate nici nu ajung la vârsta dumitale, spuse femeia.

Bâtrânelul se uita la ea cu o față senină și spuse:

-Dacă Dumnezeu îngăduie și prelungește firul vieții…

-Da, dacă Dumnezeu mă ajută, spuse femeia, dar în zilele noastre cam greu ajungi. Murim de foame în țara asta.

-Nu, Dumnezeu ne-a dat, nu ne putem plânge!

-Dar mai trebuie și bani, spuse femeia.

– Nu, nu. Dumnezeu ne-a dat, nu ne putem plânge! Nu trebuie mâncare multă. Eu în fiecare dimineață fac ceai, mie și la nevasta mea. Eu îi fac ceai în fiecare dimineață. Nu trebe multe, câteva ierburi. Din grădină le iau.

-Da, aveți grădină, așa da, spuse femeia.

-Dacă ar trebui să cumpărăm toate chimicalele din magazine, continuă bătrânul, tot ce e în magazine e numai mâncare grea, nu e sănătate. Nu trebuie să mâncăm tot ce e în magazine.

Femeia se ridică de pe scaun, tramvaiul urma să oprească într-o stație. Bătrânelul se ridică și el. Cobora în aceeași stație cu ea. Continuă să vorbească cu ea și să-i spună despre alimentație. Un moment și-a dat seama că mai eram și eu, s-a întors spre mine și a spus ”Noapte bună!”, pe urmă a continuat să vorbească cu femeia și au coborât.

Eram doar eu acum și mă uitam pe geam la întunericul de afară. În mintea mea au rămas doar acele câteva cuvinte rostite de el pe la începutul conversației:  ”Nu, Dumnezeu ne-a dat, nu ne putem plânge!” Dumnezeu ne-a dat și Dumnezeu ne-a dat atât de mult. Bătrânelul era bucuros și pentru ceaiul ce îl bea în fiecare dimineață cu soția lui și mulți dintre noi suntem atât de nemulțumiți deși masa noastră de dimineața este cu mult mai consistentă. ”Nu, Dumnezeu ne-a dat, nu ne putem plânge!”

Contradicţii

Bate, bate și bate așa de tare. Câteodată am impresia că ar vrea să iasă din piept. E inima mea și deși e parte din mine, din trupul meu, nu o înțeleg de multe ori sau poate nu am înțeles-o niciodată.

De multe ori e neliniștită, de multe ori începe să tremure din motive simple, poate că nici nu ar putea fi numite motive acele lucruri.  De multe ori e tristă, plânge și tânjește după ceva. De multe ori nici ea nu știe ce e acel ceva ce ar putea să o facă fericită. De multe ori se lasă înșelată, crezând că de data asta ar putea fii diferit, ar putea să primească iubire, pace și liniște. Așteaptă și așteaptă și nu primește nici un răspuns. Tăcere e tot ce a cunoscut vreodată.

E inima mea și e parte din mine, dar pare atât de diferită de restul. E deosebită în felul ei, dar pare că nu se integrează în trupul meu. Creierul se uită la ea și o numește naivă. Spune că prea ușor lasă orice lucru să pătrundă înăuntru și prea ușor lasă lucrurile să o afecteze. Spune că naivitatea ei e prea mare și o face să sufere. Spune că raționamentul ei nu e corect.

E inima mea și e parte din mine, dar pare atât de diferită de restul. În fiecare zi e zdrobită, în fiecare zi sângerează. Celelalte organe nu văd că datorită ei, datorită sângelui transmis de ea pot ele funcționa, nu văd că sângerarea ei le aduce lor bine, le aduce viață.

Bate, bate și bate așa de tare. Uneori e așa obosită și ar vrea să se oprească. Uneori drumul îi pare atât de dificil, la tot pasul întrebări fără nici un răspuns, praf ce îi intră în ochi, noroi ce o face să încetinească și o murdărește și pietre care o fac să își piardă echilibrul, iar uneori să se lovească.

”Mă opresc.” îmi spune. ”Mă opresc. Nu mai pot continua.”

”Mai bați! Continuă să bați!” îi spun. ”Nu te opri! Eu vreau să bați! Eu vreau să bați chiar dacă nu primești ceea ce vrei, chiar dacă drumul e greu, devine și mai greu și nu vezi nimic. Eu vreau să bați chiar dacă toți își bat joc de tine, chiar dacă te fac să suferi și te rănesc. Eu vreau să bați chiar dacă ei nu știu ce e în tine, chiar dacă nu vor știi niciodată. Eu vreau să bați chiar dacă ești sensibilă, chiar dacă ești naivă. Eu vreau să bați chiar dacă nu o să ai niciodată ceea ce îți dorești. Eu vreau să bați chiar dacă nu înțelegi cum funcționează lucrurile în lumea asta. Eu vreau să bați chiar dacă nu vei știi niciodată nimic. Eu vreau să bați pentru că ești parte din mine, pentru că fără tine nu aș putea simți, nu aș putea exista. Eu vreau să bați pentru că te iubesc, inimă! Te iubesc pentru că ești slabă, pentru că ești diferită. Te iubesc pentru că ai curajul să sângerezi și te iubesc pentru că prin tine îl simt pe el, o simt pe ea, îi simt pe ei, oamenii din jurul meu. Te iubesc pentru că prin tine îl simt pe El, scumpul meu, Isus.”

 

”Ferice de cei care își pun tăria în Tine, în a căror inimă sunt croite drumuri. Când străbat aceștia Valea-Plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare; și ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări. Ei merg din putere în putere…” Psalmul 84:5-7

Când oamenii întâlnesc îngeri

Păşesc greoi, cu pasul leneş pe străzile oraşului. Nici măcar nu cunosc străzile pe care merg, nu cunosc nici oamenii care se ivesc din când în când în faţa mea. Asta mă bucură pentru că ei mă văd în starea asta şi nu ştiu cine sunt, mă întristează pentru că nu e o faţă cunoscută care să îmi aducă o rază de speranţă. Merg mai departe. Întâlnesc două fete şi îmi dau un pliant. Mă bucur! Mă bucur şi nici măcar nu m-am uitat să văd ce conţine acel pliant. Mă bucur pentru că în acest fel pot sa-mi acopăr ochii ori de câte ori trec pe lângă oameni ca să nu vadă lacrimile ce curg din ochii mei pe obraji.

Cum am ajuns aici? În mintea mea aleargă fără stăpânire mii de gânduri; se zbat frenetic neştiind care să ajungă pe primul loc, care să-mi capteze atenţia şi nu reuşeşte niciunul. Mă gândesc la trecut şi timpul a trecut aşa de repede, mă gândesc la viitor şi totul este confuz, e sterş, nu pot vedea nimic. În faţa ochilor s-a pus o uşoară pânză, dar apasă atât de greu. Nu mai înţeleg nimic!

Nu mă opresc! Merg mai departe! Paşi greoi, lacrimi ascunse, gânduri puternice. Cât voi mai putea rezista? Mai merg puţin, dar încotro? În apropiere zăresc un parc şi observ că nu e nimeni împrejur. Aş vrea să fug, să ajung cât mai repede acolo, dar corpul nu mă mai ascultă. Merg. Am ajuns şi mă prăbuşesc cu toată fiinţa mea pe o bancă din faţa mea. Lacrimile curg şi curg şi parcă nu se mai opresc. În mintea mea se produce o beţie de gânduri care nu-mi dă pace. Mă rog! O şoaptă îmi spune: ” Nu plânge! Ai biruit! “

Am biruit? Nu înţeleg! Eu plâng, sunt frântă, viitorul meu nu este ceea ce am plănuit, nu este ceea ce ştiam eu că o să fie. Am biruit? Nu înţeleg!

S-a lăsat seara și am mers la o mătușă. Noaptea am petrecut-o acolo. O noapte grea plină de neliniște, rugăciune și multe lacrimi. A venit și dimineața. Era o zi de vară obișnuită. Mă aflam într-un oraș mare și necunoscut pentru mine. De ceva timp Dumnezeu a început să schimbe direcțiile vieții mele în aproape toate domeniile. Am început să devin confuză, tulburată și nesigură. Loviturile veneau din toate părțile și eram gata să cad la pământ. Erau săgeți ce veneau din toate direcțiile. Mă aflam într-un război.

Mă întorceam de la facultate. Tocmai dădusem admiterea și am primit rezultatele. ”Cu taxă!” Eram ca și picată, părinții mei nu-și permiteau asta. Aveam de căutat, de gândit și de depus un dosar la o altă facultate, dar nu aveam planificat nimic altceva. Timpul era scurt și la cele mai multe facultăți s-a terminat termenul de depunere a dosarelor. Gândul că nu voi urma o facultate anul acela și nu voi avea o continuitate mă neliniștea și mai mult. Era viitorul meu și rugăciunea mea a fost: ”Facă-se voia Ta în viața mea și unde vrei Tu să merg, acolo să îndrepți pașii mei.” Dar războiul a început cu ceva timp în urmă. Primul atac a fost îmbolnăvirea tatălui meu. Nimeni nu știa ce are, doctorii nu găseau nimic. A urma moartea bunicului, iar apoi a urmat viitorul meu. Fără facultate, fără o direcție, viitorul meu era ca și ratat. Alte opțiuni nu mai aveam.

În drumul meu, am trecut printr-un parc. Mergeam cu capul în jos, iar în mintea mea gândurile se înghesuiau unele în altele. Eram pe nicăieri. O doamnă mai în vârstă, de pe o bancă, m-a strigat. M-am întors spre ea și m-a rugat să o ajut cu plasele pentru că are niște probleme la genunchi. M-am uitat la ea, m-am uitat la drum înainte și am ales să merg să o ajut. I-am luat plasele, iar ea venea pe lângă mine. Mi-a povestit că a mers la farmacie, a mai cumpărat ceva de mâncare, apoi puțin din neputințele ei fizice, pe urmă s-a lăsat tăcerea.

Mergeam amândouă pe aleea parcului și eram aproape de ieșire când ea s-a uitat la mine și m-a întrebat: ”Crezi în Dumnezeu?”. M-am întors spre ea și cu un zâmbet i-am spus: ”Da, cred!”. S-a lăsat din nou tăcerea. A continuat pe urmă: ”Dar te încrezi în El?”. De data asta mă uitam la ea cu ochii plini de lacrimi. Nu puteam ascunde nimic. În tot războiul pe care îl duceam, mă încredeam eu în Dumnezeu? În tot războiul ce se dădea în mine și începea să cucerească bucăți din mintea mea, inima mea, în momentul în care eram pe cale să-mi pierd orice speranță, Dumnezeu a hotărât să trimită un înger să-mi spună să mă încred în El. Plângeam eu, plângea și ea, pe urmă mi-a spus: ”Tu ești copilul lui Dumnezeu!”. Am mers cu ea până acasă și m-a invitat la ea. Mi-a vorbit multe, iar inima și mintea mea începeau să prindă curaj. 

Am aflat că nu eram prima care o ajuta cu plasele. Am aflat că sunt una din ”copiii cu plasele”. În tinerețea ei a făcut misiune. Îmi povestea multe despre cum să te apropii de un om și cum să-i vorbești. Îmi povestea despre ceilalți copii care au ajutat-o. Dintre toți, eram a doua pe care a invitat-o până sus. Mai invitase doar un băiat înaintea mea, în rest ajungea cu ei până jos la scară și se despărțea de ei acolo. Însă Dumnezeu avea să îmi spună mie mult mai multe în acea zi. Am ajutat-o să urce plasele până sus.

Era deja amiazul și eu mergeam să îmi depun dosarul la o altă facultate. Timpul era înaintat și aveam să pierd încă o facultate. Am decis să rămân și să ascult totul până la ultimul cuvânt. Îi sorbeam cuvintele de pe buze, sufletul meu găsea alinare. Plângeam într-una. I-am povestit ce mi-i s-a întâmplat, i-am povestit unde mă îndreptam. Acolo, la ușă, a început să se roage pentru mine. Cu mâinile mele în mâinile ei a început să-I vorbească Tatălui. Nimeni nu mai făcuse o așa rugăciune pentru mine. Tremuram și mă zguduiam la fiecare cuvânt pe care îl rostea. Mă atingea, Dumnezeu mă atingea cu mâna Lui.

Mi-a mai spus: ”Dacă nu o să ne mai vedem, vreau să-ți spun un lucru. Ce am învățat în viață și principiul după care am mers e ușor de ținut minte și a fost acesta: sunt patru de A – AICI, ACUM, pentru ATUNCI, ACOLO! Trebui să faci tot ce poți, să ajuți, să te rogi, să iubești, să crezi, să faci voia Lui aici, acum, pentru atunci, acolo.” 

Înainte să plec mi-a luat fața în mâinile ei și m-a sărutat pe obraji. Am plecat de la ea plină de pace, de liniște. Am plecat de acolo cu Dumnezeu de mână. Deși lacrimile curgeau întruna în timp ce coboram scările, de data asta erau lacrimi de bucurie, lacrimi de mulțumire. Mă simțeam iubită, mă simțeam atât de aproape de cer.

Au trecut aproape doi ani de atunci și nu pot uita nimic din ce a fost. ”A impacta?” Oameni cu impact în viața mea? Da, acest frumos înger. Mi-a spus așa la un moment dat: ”De fiecare dată când plec de acasă mă rog Domnului să-mi scoată în cale un om căruia să-i spun despre dragostea Lui.” În acea zi Dumnezeu m-a ales pe mine, în acea zi războiul a fost câștigat. De ce? Pentru că un om a ales să facă voia Lui și să se lase condus de El. De cât timp a avut nevoie să lase un impact în viața mea? O plimbare, atât. A avut curajul să iasă din confort și a avut curajul să mă strige.

Acum, am înțeles. Nu eu am ajutat-o pe ea, ci ea pe mine. Oricine putea să-i ducă plasele, dar nu oricine putea să-mi spună ceea ce mi-a spus ea. Cum pot eu să trăiesc cu impact? Cum poți tu să trăiești cu impact? Ieși din confortul tău și îndrăznește. Nu ai nevoie de minuni. Minunea o va face El.

Impact

Era o zi de vară obișnuită. Mă aflam într-un oraș mare și necunoscut pentru mine. De ceva timp Dumnezeu a început să schimbe direcțiile vieții mele în aproape toate domeniile. Am început să devin confuză, tulburată și nesigură. Loviturile veneau din toate părțile și eram gata să cad la pământ. Erau săgeți ce veneau din toate direcțiile. Mă aflam într-un război.

Mă întorceam de la facultate. Tocmai dădusem admiterea și am primit rezultatele. ”Cu taxă!” Eram ca și picată, părinții mei nu-și permiteau asta. Dar războiul a început cu ceva timp în urmă. Primul atac a fost îmbolnăvirea tatălui meu. Nimeni nu știa ce are, doctorii nu găseau nimic. A urmat moartea bunicului, iar apoi a urmat viitorul meu. Fără facultate, fără o direcție, viitorul meu era ca și ratat. Alte opțiuni nu mai aveam.

În drumul meu, am trecut printr-un parc. Mergeam cu capul în jos, iar în mintea mea gândurile se înghesuiau unele în altele. Eram pe nicăieri. O doamnă mai în vârstă, de pe o bancă, m-a strigat. M-am întors spre ea și m-a rugat să o ajut cu plasele pentru că are niște probleme la genunchi. M-am uitat la ea, m-am uitat la drum înainte și am ales să merg să o ajut. I-am luat plasele, iar ea venea pe lângă mine. Mi-a povestit că a mers la farmacie, a fost de a cumpărat ceva de mâncare, apoi mi-a povestit puțin din neputințele ei fizice și pe urmă s-a lăsat tăcerea.

Mergeam amândouă pe aleea parcului și eram aproape de ieșire când ea s-a uitat la mine și m-a întrebat: ”Crezi în Dumnezeu?”. M-am întors spre ea și cu un zâmbet i-am spus: ”Da, cred!”. S-a lăsat din nou tăcerea. A continuat pe urmă: ”Dar te încrezi în El?”. De data asta mă uitam la ea cu ochii plini de lacrimi. Nu puteam ascunde nimic. În tot războiul pe care îl duceam, mă încredeam eu în Dumnezeu? În tot războiul ce se dădea în mine și începea să cucerească bucăți din mintea mea, inima mea, în momentul în care eram pe cale să-mi pierd orice speranță, Dumnezeu a hotărât să trimită un înger ca să-mi spună să mă încred în El. Plângeam eu, plângea și ea, pe urmă mi-a spus: ”Tu ești copilul lui Dumnezeu!”. Am mers cu ea până acasă și m-a invitat la ea. Mi-a vorbit multe, iar inima și mintea mea începeau să prindă curaj. 

Au trecut aproape doi ani de atunci și nu pot uita nimic din ce a fost. ”A impacta?” Oameni cu impact în viața mea? Da, acest frumos înger. Mi-a spus așa la un moment dat: ”De fiecare dată când plec de acasă mă rog Domnului să-mi scoată în cale un om căruia să-i spun despre dragostea Lui.” În acea zi Dumnezeu m-a ales pe mine, în acea zi războiul a fost câștigat. De ce? Pentru că un om a ales să facă voia Lui și să se lase condus de El. De cât timp a avut nevoie să lase un impact în viața mea? O plimbare, atât. A avut curajul să iasă din confort și a avut curajul să mă strige.

Acum, am înțeles. Nu eu am ajutat-o pe ea, ci ea pe mine. Oricine putea să-i ducă plasele, dar nu oricine putea să-mi spună ceea ce mi-a spus ea. Cum pot eu să trăiesc cu impact? Cum poți tu să trăiești cu impact? Ieși din confortul tău și îndrăznește. Nu ai nevoie de minuni. Minunea o va face El.

Frânturi de paradis

„Căci Tu ai fost un loc de scăpare pentru cel sărac, o fortăreaţă pentru cel nenorocit,  în necaz, un adăpost împotriva furtunii, un umbrar împotriva căldurii; căci suflarea asupritorilor este ca vijelia care izbeşte în zid.”

Isaia 25:4

Lacrimă, durere, alunecare, slăbiciune, nelinişte, trădare, boală, cădere, suferinţă, tulburare, îngrijorare. De ce atunci când eşti trântit la pământ găseşti cuvinte suficiente să descrie acea stare iar atunci când bucuria e atât de mare de inima îţi sare din piept şi îţi taie răsuflarea, cuvintele parcă se opresc toate în gât? Nu poţi exprima bucuria la fel de bine ca şi tristeţea, zâmbetul parcă nu e la fel de puternic ca şi lacrima.

Şi ce pot face eu pentru Tine, Rege frumos? Când sunt acolo jos, în mocirlă, ştiu să strig, am resurse să îţi explic totul în mii de cuvinte. Dar… dar când mă ridici, privesc în jos şi îmi amintesc de tot ca de nişte ape care s-au scurs, atunci nu mai am cuvinte. Simt o linişte, o pace, o bucurie pe care nu o pot descrie. Toate cuvintele pe care le-aş găsi, oricât aş încerca nu pot să descrie ceea ce faci Tu şi frumuseţea cu care creezi lucrurile şi nu aş găsi suficiente cuvinte pentru a-Ţi mulţumi vreodată pentru că oricât de mult aş suferi, întotdeauna îmi dai o frântură de paradis, aici jos.

M-am îndrăgostit de Tine din prima clipă în care Ţi-am simţit privirea directă în ochii spunându-mi: „Copila mea!”. Zboruri de har am dus pe braţele Tale, dimineţi cu picuri de dragoste, zile îmbodobite cu îndurare şi nopţi pline de linişte. Este o pace care am ajuns să o cunosc în frântura aceea de paradis. Şi totuşi, cerul mi-e comoară. Şi totuşi, visez la tărâmuri îndepărtate. Şi totuşi ştiu că e mai mult decât această frântură. Şi totuşi, visez la cerul adevărat, acolo unde eşti Tu, acolo unde vreau să fiu şi eu.