Cu ceva timp în urmă s-a născut în inima mea un vis de a scrie. Iubesc să scriu, să-mi aștern gândurile, ideile pe o hârtie, să creez, să formez, să scriu și rescriu până capătă o formă de care sunt cât de cât mulțumită sau până când ceea ce scriu îmi transmite emoția aceea pe care am căutat să o expun sau ideea care doresc să o transmit. Uneori ideile curg așa cum curge mierea și abia țin pasul cu ele, alteori scriu un cuvânt, două, le șterg și scriu din nou. Mă opresc și las totul așa. Apoi mă reîntorc peste câteva zile să reiau din nou totul, să văd unde am rămas, să încerc din nou să creez ceva. Mă pasionează asta, iubesc să fac asta și ori de câte ori scriu mă simt mai aproape de Dumnezeu. E un timp pe care îl petrec cu El și poate că și de asta m-am îndrăgostit de scris, de cuvinte. Dar El știa asta dinainte să știu eu pentru că El mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu. În ultima postare am scris cum nu a fost nici planul A, nici planul B, nici planul C cu privire la viitorul meu, ci am ajuns la planul D, planul lui Dumnezeu, am ajuns să urmez Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, secția Limbi și Literaturi.

Îmi place să scriu poezii, îmi place să scriu povestioare, să scriu file de jurnal, îmi place să experimentez, dar mult din ceea ce am scris le am salvate undeva departe de ochii lumii și de multe ori mi-e teamă să le scot la iveală, să le arăt. Așa am început să scriu și povestioare pentru copii prin care aceștia să Îl cunoască pe Dumnezeu și care să le stârnească curiozitatea și să îi facă să-și dorească să audă cât mai multe despre acest Dumnezeu care i-a creat și care dorește să le fie prieten. Așa a început să se contureze prima povestioară despre un melc pe nume Richard și o fetiță Ines.

Povestioara am scris-o cu ceva ani în urmă, ea s-a transformat și șlefuit în anii care au urmat trecând prin urechile fetelor mele de atâtea ori, ajungând să o îndrăgească și să numească de atunci toți melcii pe care îi văd Richard, iar anul acesta a fost anul în care s-a conturat ca și carte și am reușit să transform cuvinte în imagini și să dau viață acestora prin culoare și să le pun în ilustrații, o altă latură creativă care mă pasionează. Nu am niciun fel de studii în domeniul artelor plastice și știu că mai am mult de lucru la această parte, dar mi-am dorit atât de mult ca povestioara să o ilustrez eu, așa cum o văd eu.

E încă la stadiu de vis, dar e atât de aproape de a deveni realitate și sper ca în luna, lunile ce urmează să ajungă să vadă lumina tiparului și să ajungă în mânuțele copiilor. Mă rog să fie o binecuvântare pentru ei și o mică sămânță din Dumnezeu care să fie plantată în inimioarele lor.

Puteți spune și o rugăciune pentru mine dacă vă amintiți. E prima dată când pasiunea aceasta de a scrie depășește limitele online-ului și își ia zborul spre o hârtie fragedă și palpabilă.

Cu emoții aștept să văd împlinirea unui vis, un vis pus de Dumnezeu în inima mea.

Odihna ei stătea în cuvintele pline de putere, pline de mângâiere, pline de speranță, pline de tot ceea ce lipsea din sufletul ei. Cuvinte pe care le găsea într-o carte veche, cu coperți negre, aspre, crăpate și zbârcite de atâta atingere, de atâta folosire a ei. Cuvinte scrise de o mână dumnezeiască, capabile să cucerească un suflet de om și să o facă să simtă, cu întreaga făptură, vibrațiile unei dragoste invizibile, vibrațiile unei atingeri reale.

Simțea ritmuri de melodii în trupul ei, simțea vibrații pulsând neîncetat în mintea ei. Erau note necunoscute, erau sunete transmise pe portative invizibile. Străbăteau cerul, străbăteau aerul și se așezau pe creștetul capului ei. Dintre toate, o alegeau pe ea. Dintre toți, ea era cea cuprinsă de melodie. O melodie atât de puternică încât era copleșită. O fascina pur și simplu.

Acolo, în prezența Tatălui, se despărțea cu totul de lumea aceasta și se ridica pe brațe de îngeri. Era purtată cu atâta grijă și rafinament încât nicio umbră de spini nu putea atinge trupul ei, niciun fir de răutate nu se atingea de sufletul și mintea ei și nicio clipă de amărăciune, durere sau tristețe nu se lăsa așternută pe inima ei.

Acolo, niciun străin nu se putea amesteca în bucuria ei.

Liniștea serii, suflarea lină a vântului, oboseala de peste zi și gândurile zburdalnice o purtau în pași slăbiți și nesiguri. Boala puse stăpânire pe trupul ei și frământarea nu înceta să chinuiască sufletul ei. Armate de îngeri erau în jurul ei pentru a o păzi, Mâinile Celui Atotputernic o sprijineau, dar ea se simțea părăsită și uitată de Dumnezeu. Se gândea la zilele din vechime, la zilele când Domnul Isus umbla pe străzi și vindeca oamenii. Își aduse aminte de femeia bolnavă de doisprezece ani și își repeta întruna cuvintele ei: “dacă aș putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui”, dar unde era El? Cum ar putea să se atingă de haina Lui? Apăsată, plină de deznădejde, continua să meargă și își dorea un petic, doar atât și nimic mai mult, un petic din haina Lui, ceva ce I-a aparținut Lui, ceva ce putea să atingă și să fie vindecată. Dacă Isus ar fi acum în una din casele astea, gândea ea… cum m-aș coborâ și eu prin acoperișul casei ca și slăbănogul purtat de cei patru oameni, acolo drept în fața Lui aș sta și aș fi vindecată îndată. Dar Isus nu era…

Ajunsă acasă, patul era singurul loc unde suferința ei putea fi alinată și unde putea găsi odihnă, dar se gândea cu groază la nopțile de frământare care nu făceau altceva decât să pună o povară și mai mare pe umerii ei, pe sufletul ei. Se așeză pe patul ei, deschise Biblia și a început să citească cu voce tare din Psalmul 77:

„În ziua necazului meu am căutat pe Domnul; noaptea, mâinile îmi erau întinse fără încetare, sufletul meu refuza orice mângâiere. Mi-aduc aminte de Dumnezeu și suspin; mă gândesc adânc în mine și duhul îmi este copleșit. Tu îmi ții pleoapele deschise și, de mult ce mă frământ, nu pot să vorbesc. Mă gândesc la zilele din vechime, la anii veacurilor de odinioară. Îmi aduc aminte de cântarea mea în noapte, cuget adânc înăuntrul inimii mele și duhul meu caută cu stăruință… <<Va lepăda oare Domnul pentru totdeauna? Și nu va mai fi El binevoitor? A încetat bunătatea Lui pentru totdeauna? S-a sfârșit cuvântul Său din generație în generație? A uitat Dumnezeu să aibă milă? Și-a închis El oare îndurările în mânie?>> Atunci îmi ziceam: Aceasta este slăbiciunea mea; dar îmi voi aminti de anii mâinii drepte a Celui-Prea-Înalt. Îmi voi aminti de lucrările Domnului, căci îmi amintesc de minunile Tale de odinioară; da, mă voi gândi la toate lucrările Tale și voi lua aminte la faptele Tale. […] Tu ești Dumnezeul care faci minuni; Tu Ți-ai arătat puterea printre popoare.”

Inima i se strânse, ochii i se umplură de lacrimi și sufletul ei chinuit găsea o licărire de speranță. Își cunoștea slăbiciunea, știa că îi era greu să se încreadă în El, dar știa că trebuie să se încreadă în El orice ar fi. O minune își dorea și ea, dar cum putea să se atingă de haina Lui? Cuprinsă de neliniște a adormit cu gândul la vremuri de mult trecute…

“Încrede-te în Mine! Încrede-te în Mine!” Asta era ce auzea din toate părțile: să se încreadă în Dumnezeul ei. Dar unde era El? Voia să-L atingă, dar nu-L vedea.

Dimineața sosise și ea și deschise din nou Biblia și citise cu voce tare, din nou, din Ieremia 33:

“Iată, îi voi da vindecare și sănătate, îi voi vindeca și le voi deschide un izvor bogat de pace și de adevăr. […] Se vor teme și vor tremura pentru tot binele și pentru toată propășirea pe care le-o voi da.”

Inima i se strânse din nou, ochii i se umplură de lacrimi și sufletul ei chinuit găsea o licărire de speranță. Își cunoștea slăbiciunea, știa că îi era greu să se încreadă în El, dar știa că trebuie să se încreadă în El orice ar fi. O minune își dorea și ea, dar cum putea să se atingă de haina Lui? Nu, ea nu trebuia să se atingă de haina Lui ca să fie vindecată, ea nu trebuia să coboare prin acoperișul casei ca să fie vindecată, nu… ea trebuia să se încreadă în Domnul ei.

Își aduse aminte din nou de vremuri trecute, dar nu atât de îndepărtate. De vremuri, când îmbrăcată în alb I-a declarat Domnului ei că-L va sluji toată viața, toată viața. I-a cucerit inima pe atunci și de atunci în fiecare zi n-a încetat să-I cucerească inima, dar în ultimul timp inima ei se depărtase puțin de inima Lui și nu reușea să simtă pe deplin dragostea Lui. Cu lacrimi în ochi a început să rostească continuu: “Te iubesc, Doamne! Te iubesc! și am să te urmez toată viața, orice ar fi! Am spus o dată toată viața și nu m-am schimbat! Toată viața, Doamne, toată viața!”

Poate că mulți dorim ca Isus să cutreiere străzile și astăzi, ca să-L putem atinge și să fim vindecați, eliberați, restaurați. Poate că mulți tânjim după prezența Lui, după dragostea Lui, dupa minunile Lui. Isus mai cutreieră și azi străzile, Isus mai stă și azi în case chiar dacă noi nu Îl vedem.

„Cum aș putea să mă ating de haina Lui?” se îndreba ea o dată, dar acum El i-a răspuns: “Nu trebuie să te atingi de haina Mea ca să fii vindecată… ai încredere și lasă-mă pe Mine să mă ating de haina ta!”

El vrea să ai încredere deplină în El, El vrea să-ți ți legământul ce l-ai făcut și El vrea să te cucerească în fiecare zi. Lasă-L să se atingă de haina ta.

„Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi staţi liniştiţi.” Exodul 14:14

Tramvaiul sosește în stație și mă urc în el. Aglomerație. Eram cu căștile în urechi și ascultam muzică. Am trecut de prima stație, când după câțiva metri tramvaiul se oprește brusc. Vatmanul iasă din cabina lui și își făcea loc printre oameni. La început am crezut că a rămas vreo ușă deschisă, dar când îmi dau căștile jos din urechi, atunci el se oprește la mijlocul tramvaiului și începe să vorbească cu oamenii: „Dacă voi suportați să stați în mirosul ăsta și să nu faceți nimic, e treaba voastră. Eu nu mă mai ating de ei.” Mă uitam în jur să văd despre ce e vorba când am văzut un om în vârstă ce ocupa un singur loc, dar in jurul lui erau cinci scaune goale, nimeni nu îndrăznise să se pună lângă el. Vatmanul a spus că nu are ce face și dacă pasagerii suportă și nu fac nimic, atunci el pleacă mai departe așa. Deodată un om începe: „Deschide ușa că-l trimit eu afară!”. Vatmanul deschise ușa, iar omul începe să-i spună bătrânului să iasă din tramvai, dar nimic. Bătrânul era băut și după cum se vedea după hainele lui, un om al străzii. L-au prins de mâini și îl trăgeau de pe scaun, dar acesta nu se clintea din loc. Nu voia să iasă afară. Întruna zbierau la el să iasă afară și acesta nu voia. A început atunci izbucnirea: „Ești un MICROB! Ieși afară! Nu te mai suportăm! Ești un MICROB!” Un microb… cum poate fi creația lui Dumnezeu un microb? Omul, chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cum poate fi un microb? Cum poate un om să ajungă în starea asta? Cu ce sunt eu mai bună ca acel „microb”? De mult ori mă uitam la ei cu dezgust, îmi era silă de ei, aveam o senzație de neplăcere când îi vedeam că se apropie de mine, că trec pe lângă mine, dar acum… acum lacrimile mă năpădeau și stăteam acolo sus în tramvai, cu ochii umezi și priveam cum omul e tras și împins afară din tramvai, „un microb”, un om ca și noi, un om cu care destinul a fost nefavorabil după cum ar spune unii, un om a cărui soartă a fost scrisă, după cum ar spune alții și nu se mai poate face nimic în privința asta. După coborârea tramvaiului și pornirea acestuia, toți oamenii au început să spună lucruri urâte despre oamenii străzii, poate că sunt adevărate, dar acum cei din tramvai îmi provocau dezgust. Oare asta e tot pentru ei? Oare viitorul lor este stabilit? Un microb? De la ei pornește infecția, ei sunt agenții bolilor? De la ei pornește putrefacția morală, descompunerea, degradarea? Tramvaiul oprește din nou și vatmanul se dă jos pentru a schimba macazul. Deodată un bătrân întreabă speriat în ce tramvai suntem, iar cineva îi spune numărul. Iasă pe ușa din față care era deschisă și atunci vatmanul se întorcea în tramvai.

– „În ce direcție merge tramvaiul?”, întreabă bătrânul.

– „Pe linia lui șase, merge tramvaiul”, răspunse vatmanul în scârbă.

– „Și care e linia lui șase?”

– „Cum, care e linia lui șase? Linia lui șase e linia lui șase!”

– „Dar eu nu sunt de aici, de unde să știu?”

– „Ee.. asta e!”

Vatmanul intră în cabină, pornește tramvaiul, închide ușa și pleacă mai departe. Bătrânul a rămas jos și privea în ce parte se îndreaptă tramvaiul. Nu primise nici un răspuns, poate că direcția i-ar fi fost bună pentru a-l duce la destinația dorită, dar nu a fost ajutat. De un simplu răspuns avea nevoie, dar nu l-a primit. Dezgustul meu s-a mărit și mai mult. Și cum am putea să acceptăm un om al străzii când nici măcar un om „normal”, normal în ghilimele pentru că mă refer aici la faptul că nu e băut și murdar, nici măcar el nu e tratat bine. Cum am putea remedia lucrurile, cum am putea schimba cursul lucrurilor când nici măcar noi între noi nu ne acceptăm și nu ne respectăm? Cum am putea fi leacul unui microb, când microbul este și în noi?

Și eu? Din nou mă regăsesc povestitorul inactiv, care nu reacționează și nu face nimic pentru a schimba povestea.

Se simte goală…

Trupul vibrează de frământarea nopții. Odată cu dimineața, frăgezimile străvezii ale necunoscutului se răsfrâng cu agitație peste cap. Mintea flămândă după hrană e încetinită de ochii obosiți de paloarea incandescentului apăsător al viselor. Gânduri zburdalnice se rostogolesc din zvâcnituri de mândrie și se ciocnesc de smalțul smereniei reduse. Inima murmură după zilele de odinioară, după culoarea sângelui proaspăt născut și scurs prin vene. Magnetice priviri încolțesc camera plină de sudoarea concentrării. Radiază soarele prin pete de scântei fluorescente. Organe însetate după ape alinătoare și făcătoare de bine. Noroiul stă în borcane doar pentru a fi aruncat și nicidecum pentru a fi mâncat, dar nimic nu se compară cu inocența trandafirului alb din paharul transparent, rezemat de o bucată de lemn crud. Redu-mă la tăcere și înviorează-mă! O stropitură de amintire licăritoare trezește emoții calde și cutremurătoare. Împânzită de marșul cugetului îndrăzneț se acoperă cu pătura purității de odinioară. O lacrimă o trezește din somnul morbid și îi spală închipuirile deșarte. Un dor se desparte din partea superioară a creștetului ei și se reunește cu mica imaginație a copilăriei regăsite.

Are nevoie de dragoste.

            Mă îndreptam spre casă. Eram obosită, slăbită și privirea îmi era îndreptată în jos. Mă uitam cu atenție la micuțele urme de pași lăsate pe zăpada proaspăt așezată. Le-am urmărit timp de mai multe minute când într-un final m-am gândit să-mi ridic privirea și să văd cine se ascunde în spatele acestor pași micuți. Era un copil în jur de vreo nouă anișori care se plimba pe străzile orașului când deodată se oprește în fața unui magazin, privirea fiindu-i atrasă în mod irezistibil de ceva ce se afla în vitrină. Stătea acolo, cu fruntea rezemată de geamul de sticlă și se uita fix înăuntru. Mă apropiam încet de el, dar până să ajung, acesta s-a depărtat de geam și a intrat înăuntrul magazinului. Eram și eu acum în fața vitrinei și căutam să văd ceea ce i-a atras atenția copilului. Nu puteam vedea decât o mică decorațiune de iarnă, dar dintre toate îți atrăgea atenția un mic glob de cristal așezat pe un butuc. Mă întrebam dacă acesta era oare obiectul ce i-a atras atenția copilului și pe când mă întrebam eu aceasta, am văzut cum o vânzătoare din magazin vine și ia globul de cristal punându-l în mâna copilului. Ochii lui se făcură mari și fața îi radia de fericire la atingerea lui. Înăuntrul lui era un mic sat acoperit de zăpadă iar deasupra lui vegheau mulțimi de îngeri. Copilul scutura întruna globul pentru ca fulgii de zăpadă să se miște. Mă uitam și eu la el și eram uimită de ceea ce vedeam.

           Era un glob de toată frumusețea! Îngeri, îngeri, îngeri peste tot… satul era acoperit de mulțimea de îngeri.

           Mi-am ridicat ochii spre cer și am șoptit: Sunteți aici îngerilor? Știam că sunt acolo, știam că Dumnezeu se îngrijește de pământ, știam că măreția Lui nu poate fi cuprinsă și puterea Lui nu poate fi învinsă. Cu apele Își întocmește vârful locuinței Sale; din nori Își face carul și umblă pe aripile vântului.” Dumnezeu era în vântul ce îmi bătea în față chiar acum și știam… știam că nimic nu se compară cu grandoare Lui. El face „să tâșnească izvoarele în văi și ele curg printre munți.” El adapă la ele toate fiarele câmpului și „în ele își potolesc setea măgarii sălbatici”. „Păsările cerului locuiesc pe marginile lor și fac să le răsune glasul printre ramuri. Din cămările Sale de sus, El udă munții; și pământul se satură de rodul lucrărilor” Sale. „El face să crească iarba printre vite și verdețuri pentru nevoile omului, ca pământul să dea pâine și vin, care înveselește inima omului; untdelemn, care face să-i strălucească fața, și pâine, care-i întărește inima. El a făcut luna ca să arate anotimpurile; soarele știe când să apună.” El „aduce întunericul și se face noapte; atunci toate fiarele pădurilor se pun în mișcare. Când răsare soarele, ele fug înapoi și se culcă în vizuinile lor. Dar omul iese la lucrul său și la munca lui, până seara.” Cât de minunate sunt lucrările Domnului și pe toate le-a făcut cu înțelepciune. Toate aceste viețuitoare Îl așteaptă, ca să le dea hrana la timp. Le-o dă El, ele o adună; Își deschide El mâna, ele se satură de bunătăți. Își ascunde El fața, ele tremură; le ia El suflarea, ele mor și se întorc în tărâna lor. Își trimite El suflarea, ele sunt zidite și înnoiește astfel fața pământului. „El privește spre pământ, și pământul se cutremură; atinge munții, și ei fumegă.” La atingerea Lui totul se transformă. Te uiți în jur și poate că ești frustrat de tot ceea ce te înconjoară. Vezi boala, suferința, nenorocirea multor oameni și poate te întrebi unde este El atunci? Unde e mâna Lui? El e acolo, te asigur, El e acolo! Dumnezeu e mare indiferent dacă El își întinde mâna spre tine și te vindecă sau Își trage mâna și tu începi să tremuri. Dumnezeu e MARE! Poate vezi multă înșelăciune, furt, trădare și te întrebi de ce Dumnezeu nu face nimic cu oamenii aceia? De ce nu-și arată puterea Lui astfel încât ei să tremure? De ce oamenii corecți nu sunt apreciați? De ce oamenii cinstiți și onești nu câștigă, nu se afirmă? De ce întotdeauna cei care trișează ajung să fie pe primul loc? Îți spun un singur lucru: poate că din cei câțiva care te înconjoară în încăperea unde te afli, poate că din zecile, sutele și miile care se află în tot orașul tău, poate că din milioanele care se află în țara ta și poate că din miliardele de oameni care se află pe pământ, Dumnezeu se uită la tine, iar tu ești singurul de care nu are de ce să îi fie rușine.… nu are de ce să îi fie rușine și asta e tot ce contează. 

            Oboseala mă apăsa tot mai mult. Mi-am coborât ochii spre pământ și mi-am continuat drumul spre casă. 

[Parafrazat după Psalmul 104]

Fragilitatea trupului ei o făcea să tresară la fiecare sunet auzit, la fiecare lansare de artificiu. Nu a mai fost niciodată atât de aproape de ele. Avea o stare de spirit proastă, dar „o stare  de spirit proastă nu numai că nu e dăunătoare, dar e utilă pentru a lucra asupra ta însuți.”[1]

Era acolo, aproape de zid. În fața ei se înălțau artificii: bum! bum!… pocnete și bubuituri se auzeau în jurul ei. Inima începea să-i bată din ce în ce mai tare. Își aduse aminte de zilele în care mintea ei îi era plină de frământare, încătușată de confuzie; își aduse aminte de zilele în care inima îi era umplută de tristețe, de durere; își aduse aminte de serile în care lacrimile nu încetau să curgă și să curgă; își aduse aminte de serile în care pe genunchi stătea de vorbă cu El, de serile în care își spunea necazul, își plângea amarul înaintea Lui.

“Într-adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire și de care cineva nu se căiește niciodată; pe când întristarea lumii aduce moarte. Căci, uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Și ce cuvinte de dezvinovățire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorință aprinsă! Ce pasiune! Ce pedeapsă! În toate voi ați arătat că sunteți curați în privința aceasta.”[2]

Artificiile continuau să se înalțe, să producă zgomot, iar trupul ei sălta și tremura ușor odată cu ele.

“De ce mereu spre Tine-alearg-a-mele gânduri?

..

De ce mă arde-o dragoste-nfocată?”[3]

Bum! Bum!… era atât de aproape de ele, iar sunetul lor atât de puternic. Tuburile de artificii plecau de jos, unde erau înfipte în pământ, se înălțau, bubuiau și se spărgeau în sute de luminițe sclipitoare care curgeau din nou înspre pământ.

Bum! “Sparge-mi, Doamne, ființa în mii de bucățele!”, spuse ea, “dar fă-mă să simt mâna Ta; zdrobește-mă în fiecare zi, dar pregătește-mi inima de luptă.” Bum! Bum! Se auzea din nou. “Așa! Așa! Ca și ele, Tată, ca și ele! Lovește-mă, desfă-mă, atinge-mă, sparge-mă, dar direcționează-mă! Dă-mi întristări care-mi aduc frică de Tine, dă-mi dureri care stârnesc în mine pasiune.” Bum! Bum! “Să fiu confuză, să mă frământ, dar să fac voia Ta, să nu mă abat de la Legea Ta, de la cuvântul Tău! Gândurile să nu mă lase liniștită, dar să fiu curată și plăcută înaintea Ta. Străpunge-mi inima, dar fă-mă să fiu disperată să Te cunosc, să fiu disperată să mă rog, să citesc, să fiu flămândă, însetată după Tine, să Te caut mai mult, să Te înțeleg mai mult.”

Deodată se făcu liniște. Artificiile au încetat! E liniște acum și trupul ei începea să se liniștească. Totul părea să înceteze și mintea ei începea să se calmeze. Câte o lacrimă i-a curs încet din fiecare ochi și și-au făcut drum pe obrajii ei, ajungând jos, atingând pământul.

Brusc, după câteva secunde: BUUUM!! Au început din nou artificiile cu o rapiditate crescândă și într-o cantitate mare unele după altele. Lacrimile au devenit din ce în ce mai multe! Nu le putea stăpâni și curgeau, curgeau! Bum, bum, bum! Se simțea pe un câmp de luptă, în plin război cu sunete de mitralieră, tun, iar praful artificiilor o ducea cu gândul la praful din urma tragerii cu armament. Războiul se dădea acum înăuntrul ei. Sânge, bucăți de trupuri, morți, gloanțe, praf, vânt, zgomot. Lacrimile curgeau… bum! bum! bum! Trupul ei era zguduit din temelii, iar timp de câteva momente scurte, în fața ei se derulau scene din viața ei, scene unde întâlneai “de afară lupte, dinăuntru temeri.”[4]

Bum! Bum! Bum!

Liniște…

S-au oprit! E liniște din nou! Trupul ei nu mai vibra! Înfrângere… victorie!

“Scopul vieții nu e să fii măreț, bogat, puternic, ci să-ți păzești sufletul.”[5] să-ți păzești sufletul, să-ți păzești sufletul…

Era o încăpere întunecată și rece. Singura lumină ce pătrundea înăuntru era prin niște ferestre micuțe care dădeau din loc în loc raze de lumină descoperind din umbre bucăți de tapiserie foarte veche. Era acolo, ea, uitându-se la minunăția ce se întindea în fața ei de o dimensiune ce părea nemărginită din cauza întunericului. Nu-i putea vedea începutul, nu-i putea vedea capătul. Era o imagine nedeslușită, imprecisă, neclară, haotică, rătăcită și ușor posomorâtă. Ceea ce putea vedea erau mici fragmente de țesătură talentată. Privirea ei se mișca întruna de câteva ore și nu-și putea lua ochii de la ea. Începea să deslușească încurcătura ce era în fața ei și să despartă totul în fire cât mai mici. Se apropie de ea și o atinse cu mâinile. Unele fire erau atât de aspre, degradate, deteriorate și prăfuite. Era o îmbinare de tapiserie cu fire noi și fire vechi. Era o muncă de mai multe decenii, trecută prin mai multe mâini omenești. Era de o splendoare unică și asta pentru că apropindu-te și doar apropiindu-te puteai vedea fire subțiri de aur care erau țesute din loc în loc printre firele obișnuite de lână. Firele de aur au fost plănuite cu migală și toate erau de o armonie și potrivire desăvârșită, încât întorcând privirea și uitându-se prin micile ferestre putea vedea întreaga ei viață de până atunci: fire de viață groase, subțiri, colorate, închise la culoare, unele prăfuite, altele curățate, fire de viață noi, netede, moi și lucioase, fire de viață deteriorate, învechite, uzate și stricate, iar printre toate acestea în sfârșit a putut vedea micile fire de aur țesute cu măiestrie de mâna lui Dumnezeu. Vagul, confuzia s-au rupt și a putut înțelege deslușit acum drumul pe care firele de aur l-au construit.

„Eu – zice Domnul – te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta.” Psalmul 32:8

Stătea rezemată de trunchiul unui copac și privea în depărtare. Vântul trecea cu întreruperi scurte, bruște și dese și o învioara puțin câte puțin. Umbra copacului îi ținea companie, iar soarele și frunzele o încântau cu jocurile de lumini rezultate din împletirea lor. Se gândea la viața aceasta și un cuvânt i se strecura neîncetat în minte: “Cer.” Îi era atât de dor de cer, deși nu văzuse niciodată această minunăție despre care se tot vorbește. Îi era dor de cer, deși nu gustase niciodată din bucuria lui. Întinse mâna spre el, dar părea atât de departe.

Întâmplări îi veneau în mintea ei: O mamă deznădăjduită strigând cu putere Dumnezeului ei: “Dă-ne pace în sufletul nostru! Prea multe una după alta, prea multe una după alta. Câte crezi că mai putem îndura?”,  un frate disperat vâzându-și sora accidentându-se și neștiind ce să facă, tinere alergând după frumusețile acestei lumi, tineri alergând după bogățiile acestei lumi, copii părăsiți, oameni fără speranță, vase sfărâmate, durere, durere…

“Cer, cer…” Deja nu mai înțelegea farmecul acestui cuvânt. Îi părea cumva imposibil să știe că într-o zi chiar s-ar putea ca toate acestea să înceteze, îi părea oarecum nerealizabil acest lucru să știe că va veni o zi când totul va înceta, va veni un loc unde totul se va schimba. „Cer…” Vasul ei era sfărâmat, lumea era plină de vase sfărâmate, dar cerul… Întinse mâna spre el și particule de diferite nuanțe de albastru se reuneau cu degetele ei. Dar cerul… cerul era plin de îngeri.

Recitea niște versete din Biblie și cuvintele pline de miresme îl învăluiau, iar frica începea să dispară puțin câte puțin. Era o frică născută din neliniște, dar acum Îl simțea pe El cum inundă sufletul lui cu liniște. Era o frică născută din războaie duse de-a lungul vieții cu mintea lui, cu sufletul lui, cu cei din jur, dar acum Îl simțea pe El cum asediază trupul lui și armele cad jos, pacea începe să-și facă apariția. Era o frică născută din ură, ură ce a apărut în urma nedreptății acestei lumi, ură care a ocupat un loc fruntaș în cugetul lui, dar acum dragostea pătrundea prin toate mădularele și punea stăpânire pe noi și noi teritorii. A ajuns la inimă, a început să o răscolească, să o deranjeze, să o stârnească, să o trezească și în final să o cucerească.

Inima îi fusese cucerită.

Toată frica dispărea rând pe rând la fel cum picurii de sânge curgeau rând pe rând din trupul lui Isus. Odată ce l-a cucerit nu mai putea să se îndoiască. Era Dumnezeu și dragostea Lui nu pleacă. Nu putea fi neliniștit că s-ar putea cumva să nu țină mult toate astea, nu putea fi neliniștit că El s-ar putea să-i vorbească tot mai puțin, nu putea fi neliniștit că s-ar putea ca într-o zi El să dispară, să-și găsească alt suflet, nu putea fi neliniștit întrebându-se oare ce a văzut la el? Oare în ciuda a tuturor imperfecțiunilor lui mai poate găsi în el ceva care să-l dorească? Nu, pentru că dragostea Lui nu e dragoste de om, pentru că de dragostea Lui nu te poți îndoi, pentru că odată ce ți-a cucerit inima ești sigur că va fi al tău pentru totdeauna.