Atâția ani ne-ai auzit plângând…

A plecat trenul zguduindu-se puțin de pe șină. El și-a făcut cruce. M-am uitat și nu am putut să nu zâmbesc. Au trecut câteva minute și a început să povestească despre timpul de acum, despre industrie, șantiere, locuri de muncă. A început să spună cum în tinerețea lui oamenii mișunau ca furnicile și pe trotuare mergeai cot la cot cu alții. Era așa multă mulțime pe străzi încă de dimineața devreme de pe la orele cinci, șase, acum pustiu. Voiai de lucru, era plin de șantiere. Nu îți convenea, mergeai la altul, dar tot timpul aveai unde lucra, aveai ce lucra. A început să povestească cum în zilele de azi mame pleacă la lucru în străinătate, soții rămân acasă, iar cu banii trimiși aceștia se îmbată, unii mor de la atâta băutură. “Ioane, or venit banii, hai la băute!” A început să povestească despre cum rămân copiii abandonați, cum unii ajung pe stradă, cum unii ajung doar cu un părinte, cum lucrurile merg din ce în ce mai rău. “Vai de noi! Vai de noi!” Povestea cum mame ajung să lase totul și să se mărite pe dincolo, să uite de soți, de copii. A început să povestească cum o dată a mers cu trenul și pe coridor era un tată cu mulți copii. L-a chemat pe unul din copii și a început să scoată din geantă ce avea de mâncare. Mi-a spus că a scos ceva cârnaț și ce a mai găsit și rând pe rând intrau la el în compartiment toți cei șapte copii. Îmi povestea cu o ușoară tristețe în zâmbetul lui. Toți șapte pe rând, în scara măgarului stăteau în compartimentul lui. “Toți șapte mititei în scara măgărușului stăteau în fața mea.” Afară a rămas tatăl care se uita la ei și la domnul din compartiment. Mi-a spus că mai avea la el o sticlă de bere și a scos-o și a ieșit pe coridor cu ea în mână și i-a spus tatălui: “Ce faci omule? Ia de aici”. Tatăl a început să plângă, omul la fel. “Na ce să fac, nevasta m-o lăsat, e în străinătate la muncă și am rămas cu toți în grijă.” Îmi povestea cu lacrimi în ochi și acum. Încă resimțea totul atât de bine, cum plângea și el și tatăl copilașilor. Știam că e ceva în el, poate ceva asemănător care nu e vindecat. Știam că îl durea, că încă mai doare și nu aveam cuvinte să-i spun ceva, nu aveam nimic ce să-I ofer decât o prezență care să îl asculte și un zâmbet senin.

Lumea e plină de oameni deznădăjduiți, viața poate că merge din ce în ce mai rău. Lacrimile poate îți curg zilnic pe obraji, poate te simți singur și neajutorat, poate rănile persistă și persistă, poate că te doare tot necazul din jurul tău și te întrebi: “Oare cum o să mai duc încă o zi? Oare cum o să mă descurc? Oare ce o să fie?” Poate ai nevoie de un umăr pe care să plângi, poate ai nevoie de o prezență umană care să te asculte doar, poate ai nevoie de o mână de ajutor. Vreau să îți spun: Nu te îngrijora acum, o să fie bine. Împreună cu El poți trece peste orice.

Cu lacrimile tale, cu rănile tale, cu neputința ta, cu tot ceea ce te apasă, așa cum ești încearcă să fii tu un umăr unde oamenii pot plânge, să fii o ureche care ascultă amărăciunea celorlați, să fii mâna de ajutor pe care ceilalți o doresc, chiar fără să primești nimic în schimb, chiar fără nimic. Încearcă să fii pentru ceilalți ceea ce ei nu pot fi pentru tine, încearcă să fii pentru ceilalți ceea ce El vrea să fii indiferent cât de tare ustură rana ta, oricât de deschisă ar fi, oricât de mare ar fi, dar nu te îngrijora acum, nu te îngrijora, doar nu te îngrijora…