O veșnică făclie ce arde ca un soare

Mă gândesc Isus la al Tău Cuvânt,
Iar inima-mi se-mbracă cu al Tău veșmânt,
Tu-mi ești un adăpost în zile-ntunecoase,
Din negură răsfrângi săgeți luminoase

Ce trupul îmi străpung cu bunătăți divine
Și sufletu-mi se-așază domol lângă Tine,
În gând îmi pătrunzi cu șoapte blânde,
De Tine m-ating cu mâini tremurânde,

Mă gândesc, Isus, la glasul Tău dulce
Și cerul întreg slavă Îți aduce,
Mă gândesc, Isus, la gloria-Ți măreață,
La vântul ce împrăștie fulgii de gheață,

Din inimi mohorâte, speranțe rănite,
Renaști o făclie-n ființe neprihănite
Și cerul îl aduci aproape de mine,
În inima pustie dorești să-Ți faci cămine,

Mă gândesc la stânca ce nu o pot ajunge,
La bunătatea Ta ce viață îmi aduce,
Un adăpost îmi ești, un turn de scăpare,
O veșnică făclie ce arde ca un soare,

Pământul încălzește cu raze fierbinți,
Necazul topește din inimi de sfinți
Şi iarna îngheață cu frigu-i natura,
Dar focu-Ți dezgheață cu grijă făptura.