„Să nu ai alți dumnezei afară de Mine”[1], știm cu toți porunca și totuși zi după zi inima este decorată în culori absorbite din mass-media și cuprinsă de noi modele care pătrund încet, încet în viețile noastre. Astfel, culorile încep să devină mici imagini care se extind și formează dimensiuni tot mai mari. Uneori conștient, alteori poate inconștient ne lăsăm absorbiți în imagini de poveste care nu aparțin Tatălui, care nu sunt pe placul Lui. Începem să lăsăm tot mai mult din standardele propuse și să le diminuăm puțin câte puțin. Domol, începem să ne amestecăm cu tablouri extravagante, cu imagini grotești, de ajungem uneori să căpătăm o figură disproporționată, caricaturală. În acest fel, nu doar că frumusețea sufletului se micșorează, ci si mintea își pierde din intensitate, pasiunile schimbându-se astfel în funcție de nevoile ei, iar valorile morale devenind pe zi ce trece tot mai diferite și scăzute.

Stăm în biserici cu mâinile ridicate, cântăm, rostim câteva cuvinte în așa numitul timp de rugăciune, alteori ochii ne sunt pierduți în detalii nefolositoare precum zugrăveala de pe perete sau numărăm scaunele, geamurile, mintea fugind în mii de alte părți, dar lipsind din singurul loc în care ar trebui să se afle. Închinarea e mai mult decât un cântec, închinarea e mai mult decât o rugăciune. Zugrăveala pe care ne-o punem în biserici pentru a produce o imagine reușită în mijlocul oamenilor nu ne face mai buni. Abundența de cuvinte rostite doar pentru a face o impresie bună nu ne face mai spirituali. O mână ridicată, întinsă spre Dumnezeu în biserică, este egală cu zero atunci când ea este retrasă de la o persoană care are nevoie de câțiva bănuți. Cuvintele frumoase adresate lui Dumnezeu în biserică sunt egale cu zero atunci când ele devin cuvinte urâte regăsite mereu în conversațiile cu aproapele nostru. Ne complacem în amestecul de nuanțe, atunci când albul ar trebui să ne reliefeze. Ne complacem în amestecul de lumi, atunci când Dumnezeu ar trebui să fie lumea în care să ne amestecăm.

Adeseori mă gândesc și nu reușeșc să-mi amintesc cu exactitate clipa când s-a întâmplat, nici ora, nici ceasul primei întâlniri. Nu îmi amintesc primele cuvinte pe care mi le-ai adresat și nici primele cuvinte pe care ți le-am adresat. Nu îmi amintesc primul salut, nu îmi amintesc cum, unde, când Te-am văzut pentru prima dată, când Te-am simțit pentru prima oară.

Adeseori mă gândesc și îmi amintesc cum am început să Îți cunosc parfumul, să Îți cunosc numele, dar încă nu Te cunoșteam. De multe ori Îți simțeam aroma în ușoare adieri de vânt, de multe ori Îți simțeam ochii urmărindu-mă cu privirea, dar nu Te zăream nicidecum. Poate că Te ascundeai rapid sau poate că eram distrasă de alte lucruri și nu Te recunoșteam.

Adeseori mă gândesc și constat că nu a fost dragoste la prima vedere, ci zi după zi mă cucereai puțin câte puțin, până ce inima îmi fusese captivată, absorbită de iubirea Ta. Începeam să Te iubesc și eu, să Te doresc, începeam să văd tot mai mult din farmecul Tău. Mă atrăgeai, mă copleșeai. Doream pe zi ce trece tot mai mult din Tine, doream să fiu cu totul a Ta, doream să mă poți ține în brațe o viață întreagă, să mă odihnesc la pieptul Tău.

Adeseori mă gândesc la zilele în care eram cuprinsă de spaimă, de frică, de singurătate, de nesiguranță, de îndoială. Zile în care inima îmi bătea cu putere la orice sunet mic și tresărea la orice mișcare necunoscută, zile în care eram trântită în mocirlă și nu era nimeni să mă ridice, să mă curețe. Eram speriată atât de tare încât credeam că acel sentiment nu va trece niciodată. Tânjeam după pace, după liniște, după odihnă. Tânjeam după clipe de siguranță, de alinare, de mângâiere și nu era nimeni să îmi ofere. Dar mi-am adus aminte de Tine, mi-am adus aminte că Ți-am mărturisit dragostea mea, credincioșia mea. Aveam impresia că m-ai părăsit, că nu mă mai vrei, că m-ai uitat. Nu-Ți mai simțeam prezența și tremuram în singurătatea mea. Întotdeauna mi-ai spus să fac un pas prin credință și vei fi acolo, dar eram prinsă, nu mă puteam mișca, până ce într-o zi, inima a început să tremure atât de tare încât a zguduit întreg trupul și pasul cerut a fost făcut. Am început să văd și să iubesc felul cum mă țineai noaptea în brațe, atunci când sufletul îmi era chinuit și încercat, să iubesc zilele în care îmi șopteai că mă iubești, că ești lângă mine, că nu am de ce să mă tem, să iubesc felul Tău de a mă privi, să iubesc cuvintele Tale și să stau de povești cu Tine, să iubesc adierile de vânt pline de mireasma Ta, să iubesc plimbările cu Tine seara târziu și dimineața devreme, să iubesc felul Tău de a mă surprinde întotdeauna și de a îmi umple sufletul cu bucurie, să iubesc …

Adeseori mă gândesc la ziua în care am făcut legământ cu Tine, în care ai făcut legământ cu mine, ziua în care mi-ai spus: „nu te teme, cu nici un chip nu te voi părăsi!” și am fost a ta pentru totdeauna.