Liniștea serii, suflarea lină a vântului, oboseala de peste zi și gândurile zburdalnice o purtau în pași slăbiți și nesiguri. Boala puse stăpânire pe trupul ei și frământarea nu înceta să chinuiască sufletul ei. Armate de îngeri erau în jurul ei pentru a o păzi, Mâinile Celui Atotputernic o sprijineau, dar ea se simțea părăsită și uitată de Dumnezeu. Se gândea la zilele din vechime, la zilele când Domnul Isus umbla pe străzi și vindeca oamenii. Își aduse aminte de femeia bolnavă de doisprezece ani și își repeta întruna cuvintele ei: “dacă aș putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui”, dar unde era El? Cum ar putea să se atingă de haina Lui? Apăsată, plină de deznădejde, continua să meargă și își dorea un petic, doar atât și nimic mai mult, un petic din haina Lui, ceva ce I-a aparținut Lui, ceva ce putea să atingă și să fie vindecată. Dacă Isus ar fi acum în una din casele astea, gândea ea… cum m-aș coborâ și eu prin acoperișul casei ca și slăbănogul purtat de cei patru oameni, acolo drept în fața Lui aș sta și aș fi vindecată îndată. Dar Isus nu era…

Ajunsă acasă, patul era singurul loc unde suferința ei putea fi alinată și unde putea găsi odihnă, dar se gândea cu groază la nopțile de frământare care nu făceau altceva decât să pună o povară și mai mare pe umerii ei, pe sufletul ei. Se așeză pe patul ei, deschise Biblia și a început să citească cu voce tare din Psalmul 77:

„În ziua necazului meu am căutat pe Domnul; noaptea, mâinile îmi erau întinse fără încetare, sufletul meu refuza orice mângâiere. Mi-aduc aminte de Dumnezeu și suspin; mă gândesc adânc în mine și duhul îmi este copleșit. Tu îmi ții pleoapele deschise și, de mult ce mă frământ, nu pot să vorbesc. Mă gândesc la zilele din vechime, la anii veacurilor de odinioară. Îmi aduc aminte de cântarea mea în noapte, cuget adânc înăuntrul inimii mele și duhul meu caută cu stăruință… <<Va lepăda oare Domnul pentru totdeauna? Și nu va mai fi El binevoitor? A încetat bunătatea Lui pentru totdeauna? S-a sfârșit cuvântul Său din generație în generație? A uitat Dumnezeu să aibă milă? Și-a închis El oare îndurările în mânie?>> Atunci îmi ziceam: Aceasta este slăbiciunea mea; dar îmi voi aminti de anii mâinii drepte a Celui-Prea-Înalt. Îmi voi aminti de lucrările Domnului, căci îmi amintesc de minunile Tale de odinioară; da, mă voi gândi la toate lucrările Tale și voi lua aminte la faptele Tale. […] Tu ești Dumnezeul care faci minuni; Tu Ți-ai arătat puterea printre popoare.”

Inima i se strânse, ochii i se umplură de lacrimi și sufletul ei chinuit găsea o licărire de speranță. Își cunoștea slăbiciunea, știa că îi era greu să se încreadă în El, dar știa că trebuie să se încreadă în El orice ar fi. O minune își dorea și ea, dar cum putea să se atingă de haina Lui? Cuprinsă de neliniște a adormit cu gândul la vremuri de mult trecute…

“Încrede-te în Mine! Încrede-te în Mine!” Asta era ce auzea din toate părțile: să se încreadă în Dumnezeul ei. Dar unde era El? Voia să-L atingă, dar nu-L vedea.

Dimineața sosise și ea și deschise din nou Biblia și citise cu voce tare, din nou, din Ieremia 33:

“Iată, îi voi da vindecare și sănătate, îi voi vindeca și le voi deschide un izvor bogat de pace și de adevăr. […] Se vor teme și vor tremura pentru tot binele și pentru toată propășirea pe care le-o voi da.”

Inima i se strânse din nou, ochii i se umplură de lacrimi și sufletul ei chinuit găsea o licărire de speranță. Își cunoștea slăbiciunea, știa că îi era greu să se încreadă în El, dar știa că trebuie să se încreadă în El orice ar fi. O minune își dorea și ea, dar cum putea să se atingă de haina Lui? Nu, ea nu trebuia să se atingă de haina Lui ca să fie vindecată, ea nu trebuia să coboare prin acoperișul casei ca să fie vindecată, nu… ea trebuia să se încreadă în Domnul ei.

Își aduse aminte din nou de vremuri trecute, dar nu atât de îndepărtate. De vremuri, când îmbrăcată în alb I-a declarat Domnului ei că-L va sluji toată viața, toată viața. I-a cucerit inima pe atunci și de atunci în fiecare zi n-a încetat să-I cucerească inima, dar în ultimul timp inima ei se depărtase puțin de inima Lui și nu reușea să simtă pe deplin dragostea Lui. Cu lacrimi în ochi a început să rostească continuu: “Te iubesc, Doamne! Te iubesc! și am să te urmez toată viața, orice ar fi! Am spus o dată toată viața și nu m-am schimbat! Toată viața, Doamne, toată viața!”

Poate că mulți dorim ca Isus să cutreiere străzile și astăzi, ca să-L putem atinge și să fim vindecați, eliberați, restaurați. Poate că mulți tânjim după prezența Lui, după dragostea Lui, dupa minunile Lui. Isus mai cutreieră și azi străzile, Isus mai stă și azi în case chiar dacă noi nu Îl vedem.

„Cum aș putea să mă ating de haina Lui?” se îndreba ea o dată, dar acum El i-a răspuns: “Nu trebuie să te atingi de haina Mea ca să fii vindecată… ai încredere și lasă-mă pe Mine să mă ating de haina ta!”

El vrea să ai încredere deplină în El, El vrea să-ți ți legământul ce l-ai făcut și El vrea să te cucerească în fiecare zi. Lasă-L să se atingă de haina ta.

„Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi staţi liniştiţi.” Exodul 14:14