Tramvaiul sosește în stație și mă urc în el. Aglomerație. Eram cu căștile în urechi și ascultam muzică. Am trecut de prima stație, când după câțiva metri tramvaiul se oprește brusc. Vatmanul iasă din cabina lui și își făcea loc printre oameni. La început am crezut că a rămas vreo ușă deschisă, dar când îmi dau căștile jos din urechi, atunci el se oprește la mijlocul tramvaiului și începe să vorbească cu oamenii: „Dacă voi suportați să stați în mirosul ăsta și să nu faceți nimic, e treaba voastră. Eu nu mă mai ating de ei.” Mă uitam în jur să văd despre ce e vorba când am văzut un om în vârstă ce ocupa un singur loc, dar in jurul lui erau cinci scaune goale, nimeni nu îndrăznise să se pună lângă el. Vatmanul a spus că nu are ce face și dacă pasagerii suportă și nu fac nimic, atunci el pleacă mai departe așa. Deodată un om începe: „Deschide ușa că-l trimit eu afară!”. Vatmanul deschise ușa, iar omul începe să-i spună bătrânului să iasă din tramvai, dar nimic. Bătrânul era băut și după cum se vedea după hainele lui, un om al străzii. L-au prins de mâini și îl trăgeau de pe scaun, dar acesta nu se clintea din loc. Nu voia să iasă afară. Întruna zbierau la el să iasă afară și acesta nu voia. A început atunci izbucnirea: „Ești un MICROB! Ieși afară! Nu te mai suportăm! Ești un MICROB!” Un microb… cum poate fi creația lui Dumnezeu un microb? Omul, chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cum poate fi un microb? Cum poate un om să ajungă în starea asta? Cu ce sunt eu mai bună ca acel „microb”? De mult ori mă uitam la ei cu dezgust, îmi era silă de ei, aveam o senzație de neplăcere când îi vedeam că se apropie de mine, că trec pe lângă mine, dar acum… acum lacrimile mă năpădeau și stăteam acolo sus în tramvai, cu ochii umezi și priveam cum omul e tras și împins afară din tramvai, „un microb”, un om ca și noi, un om cu care destinul a fost nefavorabil după cum ar spune unii, un om a cărui soartă a fost scrisă, după cum ar spune alții și nu se mai poate face nimic în privința asta. După coborârea tramvaiului și pornirea acestuia, toți oamenii au început să spună lucruri urâte despre oamenii străzii, poate că sunt adevărate, dar acum cei din tramvai îmi provocau dezgust. Oare asta e tot pentru ei? Oare viitorul lor este stabilit? Un microb? De la ei pornește infecția, ei sunt agenții bolilor? De la ei pornește putrefacția morală, descompunerea, degradarea? Tramvaiul oprește din nou și vatmanul se dă jos pentru a schimba macazul. Deodată un bătrân întreabă speriat în ce tramvai suntem, iar cineva îi spune numărul. Iasă pe ușa din față care era deschisă și atunci vatmanul se întorcea în tramvai.

– „În ce direcție merge tramvaiul?”, întreabă bătrânul.

– „Pe linia lui șase, merge tramvaiul”, răspunse vatmanul în scârbă.

– „Și care e linia lui șase?”

– „Cum, care e linia lui șase? Linia lui șase e linia lui șase!”

– „Dar eu nu sunt de aici, de unde să știu?”

– „Ee.. asta e!”

Vatmanul intră în cabină, pornește tramvaiul, închide ușa și pleacă mai departe. Bătrânul a rămas jos și privea în ce parte se îndreaptă tramvaiul. Nu primise nici un răspuns, poate că direcția i-ar fi fost bună pentru a-l duce la destinația dorită, dar nu a fost ajutat. De un simplu răspuns avea nevoie, dar nu l-a primit. Dezgustul meu s-a mărit și mai mult. Și cum am putea să acceptăm un om al străzii când nici măcar un om „normal”, normal în ghilimele pentru că mă refer aici la faptul că nu e băut și murdar, nici măcar el nu e tratat bine. Cum am putea remedia lucrurile, cum am putea schimba cursul lucrurilor când nici măcar noi între noi nu ne acceptăm și nu ne respectăm? Cum am putea fi leacul unui microb, când microbul este și în noi?

Și eu? Din nou mă regăsesc povestitorul inactiv, care nu reacționează și nu face nimic pentru a schimba povestea.