Clinchet de inimă nebună

Fragilitatea trupului ei o făcea să tresară la fiecare sunet auzit, la fiecare lansare de artificiu. Nu a mai fost niciodată atât de aproape de ele. Avea o stare de spirit proastă, dar „o stare  de spirit proastă nu numai că nu e dăunătoare, dar e utilă pentru a lucra asupra ta însuți.”[1]

Era acolo, aproape de zid. În fața ei se înălțau artificii: bum! bum!… pocnete și bubuituri se auzeau în jurul ei. Inima începea să-i bată din ce în ce mai tare. Își aduse aminte de zilele în care mintea ei îi era plină de frământare, încătușată de confuzie; își aduse aminte de zilele în care inima îi era umplută de tristețe, de durere; își aduse aminte de serile în care lacrimile nu încetau să curgă și să curgă; își aduse aminte de serile în care pe genunchi stătea de vorbă cu El, de serile în care își spunea necazul, își plângea amarul înaintea Lui.

“Într-adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire și de care cineva nu se căiește niciodată; pe când întristarea lumii aduce moarte. Căci, uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Și ce cuvinte de dezvinovățire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorință aprinsă! Ce pasiune! Ce pedeapsă! În toate voi ați arătat că sunteți curați în privința aceasta.”[2]

Artificiile continuau să se înalțe, să producă zgomot, iar trupul ei sălta și tremura ușor odată cu ele.

“De ce mereu spre Tine-alearg-a-mele gânduri?

..

De ce mă arde-o dragoste-nfocată?”[3]

Bum! Bum!… era atât de aproape de ele, iar sunetul lor atât de puternic. Tuburile de artificii plecau de jos, unde erau înfipte în pământ, se înălțau, bubuiau și se spărgeau în sute de luminițe sclipitoare care curgeau din nou înspre pământ.

Bum! “Sparge-mi, Doamne, ființa în mii de bucățele!”, spuse ea, “dar fă-mă să simt mâna Ta; zdrobește-mă în fiecare zi, dar pregătește-mi inima de luptă.” Bum! Bum! Se auzea din nou. “Așa! Așa! Ca și ele, Tată, ca și ele! Lovește-mă, desfă-mă, atinge-mă, sparge-mă, dar direcționează-mă! Dă-mi întristări care-mi aduc frică de Tine, dă-mi dureri care stârnesc în mine pasiune.” Bum! Bum! “Să fiu confuză, să mă frământ, dar să fac voia Ta, să nu mă abat de la Legea Ta, de la cuvântul Tău! Gândurile să nu mă lase liniștită, dar să fiu curată și plăcută înaintea Ta. Străpunge-mi inima, dar fă-mă să fiu disperată să Te cunosc, să fiu disperată să mă rog, să citesc, să fiu flămândă, însetată după Tine, să Te caut mai mult, să Te înțeleg mai mult.”

Deodată se făcu liniște. Artificiile au încetat! E liniște acum și trupul ei începea să se liniștească. Totul părea să înceteze și mintea ei începea să se calmeze. Câte o lacrimă i-a curs încet din fiecare ochi și și-au făcut drum pe obrajii ei, ajungând jos, atingând pământul.

Brusc, după câteva secunde: BUUUM!! Au început din nou artificiile cu o rapiditate crescândă și într-o cantitate mare unele după altele. Lacrimile au devenit din ce în ce mai multe! Nu le putea stăpâni și curgeau, curgeau! Bum, bum, bum! Se simțea pe un câmp de luptă, în plin război cu sunete de mitralieră, tun, iar praful artificiilor o ducea cu gândul la praful din urma tragerii cu armament. Războiul se dădea acum înăuntrul ei. Sânge, bucăți de trupuri, morți, gloanțe, praf, vânt, zgomot. Lacrimile curgeau… bum! bum! bum! Trupul ei era zguduit din temelii, iar timp de câteva momente scurte, în fața ei se derulau scene din viața ei, scene unde întâlneai “de afară lupte, dinăuntru temeri.”[4]

Bum! Bum! Bum!

Liniște…

S-au oprit! E liniște din nou! Trupul ei nu mai vibra! Înfrângere… victorie!

“Scopul vieții nu e să fii măreț, bogat, puternic, ci să-ți păzești sufletul.”[5] să-ți păzești sufletul, să-ți păzești sufletul…