Vasul sfărâmat

Stătea rezemată de trunchiul unui copac și privea în depărtare. Vântul trecea cu întreruperi scurte, bruște și dese și o învioara puțin câte puțin. Umbra copacului îi ținea companie, iar soarele și frunzele o încântau cu jocurile de lumini rezultate din împletirea lor. Se gândea la viața aceasta și un cuvânt i se strecura neîncetat în minte: “Cer.” Îi era atât de dor de cer, deși nu văzuse niciodată această minunăție despre care se tot vorbește. Îi era dor de cer, deși nu gustase niciodată din bucuria lui. Întinse mâna spre el, dar părea atât de departe.

Întâmplări îi veneau în mintea ei: O mamă deznădăjduită strigând cu putere Dumnezeului ei: “Dă-ne pace în sufletul nostru! Prea multe una după alta, prea multe una după alta. Câte crezi că mai putem îndura?”,  un frate disperat vâzându-și sora accidentându-se și neștiind ce să facă, tinere alergând după frumusețile acestei lumi, tineri alergând după bogățiile acestei lumi, copii părăsiți, oameni fără speranță, vase sfărâmate, durere, durere…

“Cer, cer…” Deja nu mai înțelegea farmecul acestui cuvânt. Îi părea cumva imposibil să știe că într-o zi chiar s-ar putea ca toate acestea să înceteze, îi părea oarecum nerealizabil acest lucru să știe că va veni o zi când totul va înceta, va veni un loc unde totul se va schimba. „Cer…” Vasul ei era sfărâmat, lumea era plină de vase sfărâmate, dar cerul… Întinse mâna spre el și particule de diferite nuanțe de albastru se reuneau cu degetele ei. Dar cerul… cerul era plin de îngeri.