“mi se pare o tâmpenie să te îndrăgostești în februarie. Sentimentele trebuie păstrate până când soarele va ucide retina, mugurii vor exploda în pomi, ghioceii își vor arăta mușchii, păsările soprane se vor întoarce în corul românesc. Stați liniștiți, tovarăși! Stați la “locurile” voastre! Nu stârniți dragostea până nu vine ea. Dragostea e mai mult decât biochimie. Dragostea e mai mult decât o sărbătoare. Dragostea e o sală de travaliu în care chinuiești o viață ca să dai naștere fericirii ce va veni doar când o poți defini cum trebuie. Așa că spor la învățătură. Folosiți zilele acestea pentru a vă desăvârși studiile.”
“până când soarele va ucide retina…”, până când soarele va ucide retina… Încă nu îmi pot scoate din minte aceste cuvinte. Mai există oare așa ceva astăzi? Toți spunem “dragostea trebuie să fie așa și așa…, eu vreau o relație așa și așa…”, dar nimeni nu face nimic. Toți vrem o poveste de dragoste reușită, dar abandonăm totul la prima mică dificultate. Toți vrem o relație care să țină ani și ani, dar ne e greu să așteptăm și ne dorim ca totul să se întâmple într-o clipă, altfel ni se pare că nu e nimic. Da, e o tâmpenie să te îndrăgostești doar pentru a avea cu cine să petreci și tu ziua îndrăgostiților. Ziua îndrăgostiților e în fiecare zi, pentru că fiecare zi contează la fel, iar dimineața când te trezești trebuie să spui: “Astăzi vreau să mă chinui să iubesc din nou! Astăzi mă chinui să nu mă dau bătut chiar dacă nu văd nimic!”. Poate zici că dacă iubești, atunci nu te chinui. Eu spun că te chinui, pentru că dragostea adevărată te macină, te trântește la pământ și te ridică iar. Pentru că atunci când iubești trebuie să dai din tine și iar să dai din tine. Nu, nu să dai și să iei ci să dai și să dai până nu mai poți. Dragostea adevărată nu e ciocolată, nu sunt florile, nu sunt cuvinte pline de vrajă, nu. Dragostea adevărată e înțelegere, e cunoaștere, e purtare de grijă. Atunci când toți îți spun că nu mai are rost, tu totuși continui să lupți, atunci când toți îți spun să pleci, tu totuși stai, atunci când toți îți spun că trebuie să încetezi să vorbești, tu totuși spui mai multe cuvinte. Iubirea e sacrificiu, dar mulți pleacă. Iubirea e continuitate, dar mulți pleacă. Iubirea e apropiere, dar mulți pleacă. “Dezmierdările sunt înșelătoare, și frumusețea este deșartă”, toți știu asta și totuși toți aleargă după ea. O fată cinstită? O fată care s-a păstrat? O fată pură în rațiune, inimă și sentimente? Oh nu, frumusețe! Frumusețea nu e ce vezi în exterior. Dacă crezi că aceea e, atunci te înșeli, pentru că ai fost prins și tu în cursă! Iubește-o pentru ceea ce păstrează în interiorul ei așa cum e ea, slabă și fragilă. Iubește-l pentru ceea ce păstrează în interiorul lui așa cum e el, sensibil și stângaci. A iubi cu adevărat înseamnă a fi vulnerabil, dar asta nu este o slăbiciune. Nu toți au curajul să se deschidă și să lase să se vadă rănile, să se vadă îngrijorările, să se vadă neputințele, nu toți au curajul să iubească în ciuda imperfecțiunilor. Toți suntem plini de rău, de păcat, de împietrire, de neliniști. Dacă le ascuzi, nu te face mai bun ca ceilalți, nu te face mai iubit ca ei. Poate ești iubit, dar de orbi și iubirea ce ți-o poartă nu e o iubire autentică. Iubirea nu vine și trece, ci iubirea vine, stă, crește și crește, ea nu mai pleacă și chiar dacă uneori și-ar dori asta nu o face pentru că se uită în spate și vede toată truda și toată chinuiala și își spune că: “S-a meritat!” Ea totuși stă și stă și stă… “până când soarele va ucide retina…”.
“Nu, iubirea nu-i o palidă ninsoare
Căzută într-un august monoton!
Ci pași pierduți prin săli de așteptare,
Cu-o floare degerată sub palton!”
