Pășeșc pe drumuri și de multe ori nu știu încotro merg. Drumul pare necunoscut, dar nu mă îngrijorez. Sunt fericit. O urmăresc, merg în spatele ei. Aș vrea să știu ce e în mintea ei, gândurile care trec pe acolo, dar nu am acces. Ochii ei sunt singura portiță spre interior, dar cum aș putea să îi citesc corect? Dacă aș știi doar să citesc exact ceea ce este în interior, atunci întrebările mele ar avea răspunsuri. Dar pentru că nu pot citi, atunci ce pot știi cu siguranță? 

Mersul ei este câteodată așa de alert că nu pot ține pasul cu ea, iar alteori e așa de lent încât cred că ar vrea să stea de povești cu fiecare trecător. Întotdeauna privește în jos, niciodată nu se uită în ochii celorlați. Poate e rușine, poate e suferință, poate e nesiguranță, dar… dar dacă nu e rușine? Dacă nu e suferință? Dacă e bucurie? Dacă nu e nimic? Dacă e doar simplu ea? Dacă nu este o explicație pentru asta? Nu pot știi, ochii ei poate nu ii citesc așa cum sunt defapt.

O văd într-o încăpere, e și ea acolo, puțin retrasă, niciodată parcă nu se implică prea mult. Întotdeauna te face să te gândești la ea, deși de multe ori pare atât de neînsemnată sau poate doar în ochii mei. Vrea să nu fie remarcată și totuși e remarcată întotdeauna. O surprind cu privirea de multe ori și ochii ei strălucesc. Tresar puțin de fiecare dată. Ascunde ceva înăuntrul ei. E atât de simplă, e atât de tăcută. Uneori mă simt frământat, torturat de ea, simt întotdeauna că trebuie să o privesc, nu cumva să pierd o expresie a feței ei, un gest, un cuvânt. Cum aș putea să aflu? Cum aș putea să vorbesc cu ea când îmi răspunde în câteva cuvinte la majoritatea întrebărilor. Nu o pot face nicicum să vorbească mai mult.

 __________

Pășesc pe drumuri și de multe ori nu știu încotro merg. Drumul pare necunoscut, dar nu mă îngrijorez. Sunt fericită. Îl simt întotdeauna, merge în spatele meu. Aș vrea să știu ce e în mintea lui, gândurile care trec pe acolo, dar nu am acces. Ochii lui sunt singura portiță spre interior, dar cum aș putea să îi citesc când eu nu am curajul să-l privesc în ochii? Dacă aș putea doar să-mi ridic privirea ca să văd exact ceea ce este în interior, atunci întrebările mele ar avea răspunsuri. Dar pentru că nu am curajul, atunci ce pot știi cu siguranță? 

Mersul lui se ondulează după mersul meu. Îl simt, dar nu îl văd. E undeva în spatele meu, întotdeauna e acolo. Oare la ce se gândește? Oare merge exact prin același loc pe unde am mers și eu? Oare calcă pe aceleași pietre pe care am călcat și eu? Oare atinge aceleași frunze care le-am atins și eu? Nu pot știi, ochii mei nu au curajul să întoarcă privirea înapoi.

Îl văd într-o încăpere, e și el acolo, întotdeauna te face să te gândești la el. Vrea să nu fie remarcat și totuși e remarcat întotdeauna. Îl surprind cu privirea și ochii lui strălucesc. Tresar puțin de fiecare dată. Ascunde ceva înăuntrul lui. E atât de simplu. Nu aș vrea să pierd nici o expresie a feței lui, un gest, un cuvânt. Cum aș putea să vorbesc cu el când tot ce am e doar o strălucire? Stă nemișcat și privește, niciodată nu face un pas în plus.

”Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului: nu stârniți, nu treziți dragostea până nu vine ea.” Cântarea Cântărilor 8:4

Va veni un timp în care o voi putea face să vorbească mai mult.

Va veni un timp în care voi avea curajul să privesc înapoi spre el.

”Așteptarea celor neprihăniți nu va fi decât bucurie.” Proverbe 10:28

O vezi de multe ori printre flori. E micuță de statură și puțin plinuță. Poartă întotdeauna o fustă lungă, largă, de culoare gri cu un sorț deasupra ei, o cămașă, o bluză și o vestă. În picioare are niște papuci ce seamănă cu papucii de casă din piele întoarsă, cu blăniță maro pe dinăuntru și se vede puțin din șosetele ei albe. Sub baticul ei stă un păr alb combinat cu nuanțe de gri. E destul de în vârstă. Fața ei senină e brăzdată de riduri și tenul ei deschis la culoare evidențiază doi ochi mari albaștri din care tâșnesc valuri și valuri unul după altul pe care plutesc zeci de ani de viață umană.

Mă uit fix la ea în ochi și nu pot ține privirea dreaptă prea mult timp, nu am putere. Ascunde prea mult după, o forță e în ea. Mă uit în ochii ei și valurile mă ajung, se lovesc de mine, încep să prind din ea. Mă întreb pe cine au mai lovit valurile? Cine le-a mai văzut? Cine a mai fost udat de ele?

O văd stând pe un scaun în tramvai, cu florile într-o cutie lângă ea. E așa micuță și pare atât de firavă, de neputincioasă, asta până când a deschis vistieria bună a inimii ei și a început să scoată lucruri și lucruri, vorbe, povestiri din Biblie, trăiri. A început să vorbească despre El, iubitul ei, Isus. A început să strige în tot tramvaiul că dorința noastră cea mai mare, a oamenilor, ar trebui să fie aceea de a-L alege pe El, de a-L iubi pe El. A început să spună adevăratul scop al Paștelui, al morții și învierii Lui. Mă uitam la ea cuprinsă de vorbele ei și nu puteam să-mi abțin buzele să nu zâmbească. A mai spus și despre noi, fetele, despre frumusețea adevărată și aceasta nu stă în numărul cât mai diferit de culori puse pe față, nu în vopsele, nici într-o îmbrăcăminte care să-ți evidențiezi formele corpului ci în simplitate, naturalețe.

Uite un om, mi-am zis, uite o femeie curajoasă, uite o diademă, o frumusețe în mâna Lui! “Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de preț decât mărgăritarele!” Proverbe 31:10

E prețuită! De noi? Nu știu câți oameni o iau în seamă, nu știu câți sunt cuprinși de ceea ce spune ea, dar El, El stă lângă ea și o privește cu atâta iubire. Îngerii se coboară în jurul ei și o înconjoară. E protejată!

“Vei fi o cunună a frumuseții în mâna Domnului, o diademă împărătească în mâna Dumnezeului tău.” Isaia 62:3