Păşesc greoi, cu pasul leneş pe străzile oraşului. Nici măcar nu cunosc străzile pe care merg, nu cunosc nici oamenii care se ivesc din când în când în faţa mea. Asta mă bucură pentru că ei mă văd în starea asta şi nu ştiu cine sunt, mă întristează pentru că nu e o faţă cunoscută care să îmi aducă o rază de speranţă. Merg mai departe. Întâlnesc două fete şi îmi dau un pliant. Mă bucur! Mă bucur şi nici măcar nu m-am uitat să văd ce conţine acel pliant. Mă bucur pentru că în acest fel pot sa-mi acopăr ochii ori de câte ori trec pe lângă oameni ca să nu vadă lacrimile ce curg din ochii mei pe obraji.
Cum am ajuns aici? În mintea mea aleargă fără stăpânire mii de gânduri; se zbat frenetic neştiind care să ajungă pe primul loc, care să-mi capteze atenţia şi nu reuşeşte niciunul. Mă gândesc la trecut şi timpul a trecut aşa de repede, mă gândesc la viitor şi totul este confuz, e sterş, nu pot vedea nimic. În faţa ochilor s-a pus o uşoară pânză, dar apasă atât de greu. Nu mai înţeleg nimic!
Nu mă opresc! Merg mai departe! Paşi greoi, lacrimi ascunse, gânduri puternice. Cât voi mai putea rezista? Mai merg puţin, dar încotro? În apropiere zăresc un parc şi observ că nu e nimeni împrejur. Aş vrea să fug, să ajung cât mai repede acolo, dar corpul nu mă mai ascultă. Merg. Am ajuns şi mă prăbuşesc cu toată fiinţa mea pe o bancă din faţa mea. Lacrimile curg şi curg şi parcă nu se mai opresc. În mintea mea se produce o beţie de gânduri care nu-mi dă pace. Mă rog! O şoaptă îmi spune: ” Nu plânge! Ai biruit! “
Am biruit? Nu înţeleg! Eu plâng, sunt frântă, viitorul meu nu este ceea ce am plănuit, nu este ceea ce ştiam eu că o să fie. Am biruit? Nu înţeleg!
S-a lăsat seara și am mers la o mătușă. Noaptea am petrecut-o acolo. O noapte grea plină de neliniște, rugăciune și multe lacrimi. A venit și dimineața. Era o zi de vară obișnuită. Mă aflam într-un oraș mare și necunoscut pentru mine. De ceva timp Dumnezeu a început să schimbe direcțiile vieții mele în aproape toate domeniile. Am început să devin confuză, tulburată și nesigură. Loviturile veneau din toate părțile și eram gata să cad la pământ. Erau săgeți ce veneau din toate direcțiile. Mă aflam într-un război.
Mă întorceam de la facultate. Tocmai dădusem admiterea și am primit rezultatele. ”Cu taxă!” Eram ca și picată, părinții mei nu-și permiteau asta. Aveam de căutat, de gândit și de depus un dosar la o altă facultate, dar nu aveam planificat nimic altceva. Timpul era scurt și la cele mai multe facultăți s-a terminat termenul de depunere a dosarelor. Gândul că nu voi urma o facultate anul acela și nu voi avea o continuitate mă neliniștea și mai mult. Era viitorul meu și rugăciunea mea a fost: ”Facă-se voia Ta în viața mea și unde vrei Tu să merg, acolo să îndrepți pașii mei.” Dar războiul a început cu ceva timp în urmă. Primul atac a fost îmbolnăvirea tatălui meu. Nimeni nu știa ce are, doctorii nu găseau nimic. A urma moartea bunicului, iar apoi a urmat viitorul meu. Fără facultate, fără o direcție, viitorul meu era ca și ratat. Alte opțiuni nu mai aveam.
În drumul meu, am trecut printr-un parc. Mergeam cu capul în jos, iar în mintea mea gândurile se înghesuiau unele în altele. Eram pe nicăieri. O doamnă mai în vârstă, de pe o bancă, m-a strigat. M-am întors spre ea și m-a rugat să o ajut cu plasele pentru că are niște probleme la genunchi. M-am uitat la ea, m-am uitat la drum înainte și am ales să merg să o ajut. I-am luat plasele, iar ea venea pe lângă mine. Mi-a povestit că a mers la farmacie, a mai cumpărat ceva de mâncare, apoi puțin din neputințele ei fizice, pe urmă s-a lăsat tăcerea.
Mergeam amândouă pe aleea parcului și eram aproape de ieșire când ea s-a uitat la mine și m-a întrebat: ”Crezi în Dumnezeu?”. M-am întors spre ea și cu un zâmbet i-am spus: ”Da, cred!”. S-a lăsat din nou tăcerea. A continuat pe urmă: ”Dar te încrezi în El?”. De data asta mă uitam la ea cu ochii plini de lacrimi. Nu puteam ascunde nimic. În tot războiul pe care îl duceam, mă încredeam eu în Dumnezeu? În tot războiul ce se dădea în mine și începea să cucerească bucăți din mintea mea, inima mea, în momentul în care eram pe cale să-mi pierd orice speranță, Dumnezeu a hotărât să trimită un înger să-mi spună să mă încred în El. Plângeam eu, plângea și ea, pe urmă mi-a spus: ”Tu ești copilul lui Dumnezeu!”. Am mers cu ea până acasă și m-a invitat la ea. Mi-a vorbit multe, iar inima și mintea mea începeau să prindă curaj.
Am aflat că nu eram prima care o ajuta cu plasele. Am aflat că sunt una din ”copiii cu plasele”. În tinerețea ei a făcut misiune. Îmi povestea multe despre cum să te apropii de un om și cum să-i vorbești. Îmi povestea despre ceilalți copii care au ajutat-o. Dintre toți, eram a doua pe care a invitat-o până sus. Mai invitase doar un băiat înaintea mea, în rest ajungea cu ei până jos la scară și se despărțea de ei acolo. Însă Dumnezeu avea să îmi spună mie mult mai multe în acea zi. Am ajutat-o să urce plasele până sus.
Era deja amiazul și eu mergeam să îmi depun dosarul la o altă facultate. Timpul era înaintat și aveam să pierd încă o facultate. Am decis să rămân și să ascult totul până la ultimul cuvânt. Îi sorbeam cuvintele de pe buze, sufletul meu găsea alinare. Plângeam într-una. I-am povestit ce mi-i s-a întâmplat, i-am povestit unde mă îndreptam. Acolo, la ușă, a început să se roage pentru mine. Cu mâinile mele în mâinile ei a început să-I vorbească Tatălui. Nimeni nu mai făcuse o așa rugăciune pentru mine. Tremuram și mă zguduiam la fiecare cuvânt pe care îl rostea. Mă atingea, Dumnezeu mă atingea cu mâna Lui.
Mi-a mai spus: ”Dacă nu o să ne mai vedem, vreau să-ți spun un lucru. Ce am învățat în viață și principiul după care am mers e ușor de ținut minte și a fost acesta: sunt patru de A – AICI, ACUM, pentru ATUNCI, ACOLO! Trebui să faci tot ce poți, să ajuți, să te rogi, să iubești, să crezi, să faci voia Lui aici, acum, pentru atunci, acolo.”
Înainte să plec mi-a luat fața în mâinile ei și m-a sărutat pe obraji. Am plecat de la ea plină de pace, de liniște. Am plecat de acolo cu Dumnezeu de mână. Deși lacrimile curgeau întruna în timp ce coboram scările, de data asta erau lacrimi de bucurie, lacrimi de mulțumire. Mă simțeam iubită, mă simțeam atât de aproape de cer.
Au trecut aproape doi ani de atunci și nu pot uita nimic din ce a fost. ”A impacta?” Oameni cu impact în viața mea? Da, acest frumos înger. Mi-a spus așa la un moment dat: ”De fiecare dată când plec de acasă mă rog Domnului să-mi scoată în cale un om căruia să-i spun despre dragostea Lui.” În acea zi Dumnezeu m-a ales pe mine, în acea zi războiul a fost câștigat. De ce? Pentru că un om a ales să facă voia Lui și să se lase condus de El. De cât timp a avut nevoie să lase un impact în viața mea? O plimbare, atât. A avut curajul să iasă din confort și a avut curajul să mă strige.
Acum, am înțeles. Nu eu am ajutat-o pe ea, ci ea pe mine. Oricine putea să-i ducă plasele, dar nu oricine putea să-mi spună ceea ce mi-a spus ea. Cum pot eu să trăiesc cu impact? Cum poți tu să trăiești cu impact? Ieși din confortul tău și îndrăznește. Nu ai nevoie de minuni. Minunea o va face El.