Viața nu e chiar așa cum ți-ai imaginat-o, nu? Au trecut anii și odată cu ei ai trecut și tu prin viața asta. Pașii te-au purtat în diferite direcții. Poate că ar fi putut să fie altfel, poate că te-ai abătut de la drumul bun, poate ai luat-o pe poteci și cărărui și ai dat de bălți, ghimpi, spini. Poate că drumurile au fost cu denivelări, poate că te-ai împiedicat de multe ori, uneori poate ai și căzut.

Câteodată plângi, câteodată plângi din nou. Poate că ai fi vrut să fii mers pe drumul bun, măcar de ai fi știut să-l recunoști, măcar de ai fi știut pe unde să mergi, măcar de nu te împotmoleai.

Câteodată te gândești, câteodată îți amintești. Da, ți s-au întâmplat multe. Ai trecut prin multe. Înapoi nu mai poți merge să refaci totul, nu mai poți schimba nimic. Ce a fost, a fost și a lăsat urme. Cu fiecare pas făcut ai lăsat o urmă. Poți vedea în ea. E zâmbet sau e o lacrimă, e bucurie sau e durere. Urmele și-au lăsat amprenta și asupra inimii tale. Unele te fac să-ți fie frică acum, să te retragi sau să stai pe loc. Te țin să nu mergi înainte ca nu cumva să faci din nou o urmă de durere, ca nu cumva să fii rănit din nou, deși poate acum urma bucuria, dar nu, nu știi și ți-e frică.

Și cum ai putea să fii altfel? Și cum ai putea să nu-ți fie frică când știi pe unde ai trecut? Se spune că a-ți păstra ținuta sub loviturile destinului și grația sub chinuri înseamnă un triumf. Dar cum? Cum să-ți mai păstrezi ținuta când odată a fost sfâșiată, ruptă în bucăți și distrusă? Cum să mai ai grație când aceasta s-a dus de mult timp? Cum va putea inima să se încreadă din nou fără să-i fie frică? Cum vei putea să privești un om, în ochi, cu pace?

„Fii liniștit, suflete, fii liniștit …”

Sufletul tău va fi binecuvântat și inima ta se va umple din nou. Ceva îți dă speranță și ceva îți dă putere să te încrezi din nou. Este ceva ce îți mângâie sufletul și îți șterge orice lacrimă de pe obraz. Va veni o zi în care nu vor mai exista regrete, mâhnire, țipăt, durere. Este o zi în care totul se va sfârși. Până atunci mergi pe genunchi ca să te odihnești și inima ta se va umple de bucurie. Nu-ți fie teamă pentru că El te va purta pe aripi.

„… şi mă duce la ape de odihnă.” Psalmul 23:2

Uitându-mă peste cele scrise acum ceva ani am găsit asta:

”Este o seară obișnuită de miercuri, 23 septembrie 2009, în jurul orei 10 seara. Îmi place mult să gândesc, să visez, să trăiesc în propria-mi lume. Dacă așa ceva ar exista în realitate aș fii cea mai fericită persoană din lume. Ei, vedeți voi, așa ceva nu există decât în mintea noastră. Nu există o lume ideală, oameni ideali, nu există absolutul în deplinul său înțeles. Există doar o parte și o parte mică după părerea mea. Asta nu pentru că nu ar putea să existe ci pentru că noi nu ne putem ridica la un asemenea nivel, defapt am putea într-un fel dacă am vrea și am face tot posibilul, dar de multe ori, de cele mai multe ori gândurile noastre nu sunt gândurile Lui și felul nostru de „o lume ideală” nu este și felul Lui. El, Dumnezeu, nu vede lucrurile în felul nostru. Pentru El totul este posibil. Îți dai seama cât de mare este Dumnezeul acesta? Dacă tu ai avea acum în mintea ta o dorință, un gând… dacă ai vrea să o schimbi pe mama ta într-un fel, pe tata în alt fel, dacă ai vrea o lume doar cu oameni perfecți nu ai putea face nimic, dar El… ar putea schimba totul printr-un cuvânt, printr-o pocneală din degete, pentru El nu există limite. Poate te intrebi «Păi de ce nu o face? De ce nu vrea o lume perfectă?» De ce ?… pentru că nu vom putea niciodată să înțelegem un Dumnezeu atât de complex și de perfect, pentru că mintea noastră nu poate înțelege și dacă am avea răspunsul. Noi oamenii suntem limitați, ne-am născut limitați. Nu noi ne-am ales familia în care să ne naștem, nu noi am ales ce frați, surori să avem sau să nu avem, ce naționalitate, ce culoare la păr, la ochi, ce fizionomie a corpului, noi nu am putut face nimic ca să fim altfel și cu toate acestea cred că ar trebui să fim mulțumitori de tot ceea ce avem și de ceea ce suntem și chiar dacă poate zici «Ei bine, dacă eram și eu născut în Anglia sau într-o altă țară, altă familie, într-o familie bogată unde să nu duci lipsă de nimic, poate că atunci îmi convenea și mie și aveam de ce să fiu mulțumitor… ». De multe ori nu ne convine ceea ce suntem, vrem mai mult și nu cred că îi ceva rău, îi bine să îți dorești să fii mai bun, să înveți mai mult, să devii cineva, dar acel ceva ce îți dorești trebuie să se găsească în Dumnezeu, acel cineva care vrei să devii trebuie să fie Isus, să-ți dorești să fii ca El, nu ca Brad Pitt sau Avril Lavigne, nu Jessica Stam sau Gemma Ward; chiar dacă nu ai 90-60-90 și peste 1,70 Dumnezeu cu siguranță știe pentru ce te-a creat pe lumea asta și are un scop cu tine exact în felul cum arăți, cum gândești și unde trăiești. Exact așa te-a vrut, exact așa te-a creat, exact așa te va folosi! Important este să vezi asta, să fii mulțumitor, să te lași modelat de El și să-I slujești!”

”Tu mi-ai întocmit rinichii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele. Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeule, şi cât de mare este numărul lor! Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip. Când mă trezesc, sunt tot cu Tine.”

Psalmul 139:13-18

Tăcere. „Taci! Fii liniștit, omule!” Tăcere. Vântul suflă cu putere din toate părțile, valurile lovesc trupul violent. E pe cale să se scufunde, mai e puțin și nu mai poate lupta, se va sufoca, se va îneca. Furtuna e așa de mare încât mintea pierde controlul asupra trupului, nu mai poate face nimic, nu mai poate striga după ajutor, nu e nimeni în jur, iar zgomotul furtunii ascunde, face să nu se vadă, să nu se audă, să nu se simtă. Tăcere. „Pentru ce ești așa fricos? Cum de nu ai credință?” Tăcere…

În tăcere așteaptă. Nu mai poate face nimic, vântul l-a împins în adânc, valurile l-au acoperit. S-a scufundat.

„Taci! Fii liniștit, omule!” El a certat vântul, vântul a stat și s-a făcut o liniște mare. Tăcere din nou. Cine este Acesta de Îl ascultă chiar și vântul și marea? Tăcere.

Ai fost chinuit și asuprit și n-ai deschis gura deloc. În tăcere ai urcat drumul crucii, în tăcere ai murit, în tăcere m-ai iubit. Ești neschimbat, Dumnezeule! Atunci când inima mea bate cu putere înăuntrul meu, Tu spui un cuvânt și ea se liniștește. În tăcere îmi răspunzi, în tăcere îmi vorbești, în tăcere te simt, în tăcere mă sensibilizezi, în tăcere …

„De n-ar fi Domnul ajutorul meu, cât de curând ar fi sufletul meu în tăcerea morţii!”  Psalmul 94:17