„Umblam prin podul casei bunicii. A mai rămas doar ea, bunicul s-a dus. Mi-a cerut să-i aduc de sus o ladă mică cu cărți. A spus că sunt cărțile ei preferate păstrate cu grijă într-o cutie mică de lemn. E prea singură și s-a gândit să aducă poveștile din nou în casa ei, atunci când noi nu suntem prin preajmă.
Am găsit lada, am aruncat o privire înainte să o cobor din pod și am văzut o carte cu niște coperți frumoase, maro pe care era gravat titlul „O altfel de frică”. <<Sună destul de interesant>> mi-am spus eu. Am deschis-o și din ea a căzut o hârtie învechită, puțin ruptă la margini, dar păstrându-se destul de bine în acea carte. Am desfăcut-o și ce puteam vedea era un scris îngrijit, dar tremurat. <<Sofia, ai găsit lada?>> se auzea glasul bunicii. <<Da, bunico! Cobor imediat cu ea.>> N-am apucat să citesc nimic de pe foaie și eram curioasă ce conținea. Am împăturit-o și am pus-o în buzunar. Am coborât cu lada, i-am dat-o bunicii și m-am scuzat pentru câteva minute. Am ieșit în curte și m-am dus în capătul grădinii sub un măr. Aici nu avea să mă vadă nimeni și voi putea citi în liniște. Am scos-o din buzunar, am desfăcut-o și am început să citesc:
„14 aprilie 1877„. <<Pare a fi o pagină de jurnal. E oare din jurnalul bunicii? Ținea bunica un jurnal?>> era destul de tânără pe atunci, poate chiar 17 ani, vârsta mea de acum. Continui să citesc:
„Am crezut că nu mi-e frică de nimic. Am crezut că Tu ești singurul de care îmi este frică. Credeam că sunt curajoasă, dar mi-e frică. Am descoperit frica în mine deși o negam atâta timp. E o frică, știu că e. Cui aș putea să-i spun lucrul acesta și să mă creadă normală? Când toate fetele îmi spun că vor să arate bine, mie mi-e frică să nu fiu prea frumoasă, mai frumoasă ca ele. Nu mi-e frică să nu arăt bine, să nu-mi stea părul, hainele sau pantofii perfect. Mi-ai dat frumusețe și îți mulțumesc pentru ea dar e invidia asta între fete pe care nu o înțeleg. Toate vor să fie mai frumoase ca altele. Când toți la biserică vor să cânte cât mai bine, mie mi-e frică… mi-e frică să nu cânt prea bine, mai bine ca ei. Nu mi-e frică să falsez și să greșesc. Mi-ai dat o voce frumoasă și îți mulțumesc pentru asta, dar mi-e frică să nu cânt prea bine și mândria să învingă modestia. Când sunt la școală și profesorul de multe ori pune întrebări, deși știu majoritatea răspunsurilor, aleg să tac. Mi-e frică. Nu mi-e frică să nu știu dar nu pot să fiu mai bună ca restul. Când desenez întotdeauna spun celor din jur care mă întreabă că o prietenă mi-a făcut desenul. Când sunt la joacă, când alerg, când mă joc cu mingea, oriunde aș fii nu pot să joc mai bine, să alerg mai repede, să dau gol, să sar mai bine. Nu pot pentru că frica mă ține. Nu pot să fiu mai bună ca restul, deși aș putea. Nu mi-e frică să fiu pe locul doi, să ratez sau să cad. Câteodată dispare frica asta și atunci are loc momentul de „sclipire” cum îmi spun unii. Nu e sclipire, e doar lipsa fricii. Ei nu știu. Îmi e frică să fiu eu și să arăt lumii ce ai pus în mine, ca nu cumva să fiu prea bună pentru ei. Mă gândesc la tot ce ai pus în mine și îmi dau seama că e mult. E mult prea mult și mie mi-e frică. Mi-e frică pentru că cuvintele Tale răsună mereu în mintea mea: <<Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult.>> Și totuși frica rămâne și e frică, o altfel de frică.”
Am lăsat foaia să îmi cadă din mână. Am înțeles acum tremuratul scrisului. Nu puteam să nu mă gândesc la nimic. Ceea ce am citit mi-a pus întreaga minte în funcțiune. Nu mă interesa dacă era bunica cea care a scris, nu mă interesa dacă frica ei a trecut sau nu. Ceea ce mă interesa era: <<Mie cât mi s-a dat? Mie cât mi se va cere?>>. „
Lara C.S.