Mă trezesc. E dimineața devreme. O zi obișnuită de noiembrie. E toamnă târzie iar soarele se ascunde undeva sub nori. A încetat să îmi mai bată în geam și să mă încălzească cu razele lui. A uitat de mine.

Mă ridic din pat, îngenunchez și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ziua ce a trecut și mă rog pentru ziua ce îmi stă înainte. Parchetul se simte atât de rece sub genunchii mei. Citesc din Cuvântul Lui, inima mi se încălzește puțin, dar devine din nou rece după ce am închis Biblia.

Mă spăl pe față, apa e atât de rece. Mă îmbrac și ies din cameră, ușa închizându-se scârțâind în urma mea. Pășesc pe holul gol, întunecat și friguros al căminului.

Am ajuns în stradă! Aud sunetele unui violoncel trist. Oameni zgribuliți, cu pumnii strânși, cu mișcări robotice și înghețate se îndreaptă în direcții diferite. Nici un zâmbet! Copacii fără viață, înfrigurați și părăsiți de frunzele lor uscate, zbârcite și lipsite de culoare care cad și se prăbușesc la pământ. Totul pare rece și lipsit de viață. Unde e culoarea, bucuria?

Imaginea se scurge sub ochii mei, totul se șterge și devine alb. O iau de la început.

Mă trezesc. E dimineața devreme. E o zi neobișnuită de noiembrie. E toamnă târzie iar soarele îmi trimite prafuri de sclipiri de sub nori. Văd cum pătrund în camera mea particule micuțe și sclipitoare de lumină. Nu m-a uitat.

Mă ridic din pat, îngenunchez și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ziua ce a trecut și mă rog pentru ziua ce îmi stă înainte. Parchetul îmi răcorește oasele înfierbântate după un somn într-o plapumă pufoasă și călduroasă. Citesc din Cuvântul Lui, inima îmi tresare de bucurie. Închid Biblia și prind curaj, sunt mai liniștită și mai plină de viață pentru ziua ce îmi stă înainte.

Mă spăl pe față, apa e atât de rece și îmi aduce întreg trupul la viață. Mă îmbrac și ies din cameră, ușa închizându-se în urma mea. Pășesc pe holul căminului. Praful de sclipiri îl observ și aici, mă încântă.

Am ajuns în stradă. Viori vesele răsună în mintea mea. Oameni îmbrăcați gros, pregătiți pentru sezonul rece, cu mișcări vioaie și alerte se îndreaptă în direcții diferite. Zâmbete! Copacii, îmbrăcați cu rochițe de iederă, dansează pe ritmul vântului. Frunzele și ele se prind în horă unele de altele și cu mișcări lente și grațioase ajung într-un final să se aștearnă pe pământ. Totul pare cald și plin de viață!

Mi s-a întâmplat și una și alta. De acum prefer să văd praful de sclipiri ce-mi inundă camera și frunzele care dansează la fereastra mea dimineața. Prefer să văd sclipiri decât să fiu oarbă.