În zadar, omule…
În zadar cauți să descrii sentimente frumoase pe o coală de hârtie încercând să construiești ceva cu mintea ta când realitatea e o alta.
În zadar cauți să extragi și să exprimi frumosul din urât și bucuria din suferință când realitatea e o alta. Sufletul tău e mistuit de frământare, confuzie, urlete, gălăgie și zgomot, mult zgomot.
În zadar cauți să scoți raze de soare din lumi întunecate când pe cer a rămas doar luna. În zadar cauți să scoți cuvinte pline de speranță din guri spurcate și întinate când în mintea omului a rămas doar ura.
În zadar cauți să găsești un om integru, în zadar.
În zadar încerci să pari ceea ce nu vei fi niciodată. Nu pentru că nu poți ci pentru că nu vrei.
În zadar strigi adevărul de pe acoperișul casei când viața ta e un întreg fals. În zadar citești Biblia odată pe an și ai ajuns să fii făcut de rușine de un om care nu a citit-o niciodată.
În zadar asculți laude aduse Lui Dumnezeu când amesteci aceste lucruri cu sunete ce te satisfac și vorbesc doar despre tine și tine, despre tine și iar despre tine. De când ai devenit tu și suferințele tale puntul central? Ce rost are să te afunzi tot mai mult în suferințe când nimic din toate acelea nu fac nimic să îți amelioreze starea ci mai degrabă să te facă tot mai conștient de ea. Wow, descrie perfect viața mea, descrie perfect relația mea, descrie perfect starea mea. Și ce-i? Sunt conștient oricum, chiar dacă nu o pot expune în cuvinte. Am nevoie de o ieșire nu de o afundare.
În zadar cauți iubirea adevărată, o iubire ca a Lui, când ea a iubit atâția fii, când el a iubit atâtea fiice. În zadar, da, pentru că poate o găsești, ai o șansă la ea, dar nu… în timp ai devenit atât de confuz omule încât atunci când dragostea Lui îți bate la ușă nu mai ești în stare să o recunoști. O privești, te gândești că e o altă fiică și te-ai săturat de asta, îl privești și te gândești că e doar un alt fiu și nu deschizi. În zadar, poate într-o zi va pleca de la ușa ta.
În zadar îți ceri iertare, în zadar te căiești, când ziua de mâine îți pune pe tavă aceleași ispite și ești prins din nou și din nou în ele.
În zadar…
El plânge, plânge și plânge cu amar. Scumpul meu, Isus. Îl doare atât de tare. I-ai promis iubire, dar faptele tale au dovedit altceva, l-ai înșelat, l-ai trădat. În zadar căci fericire n-ai găsit.
Îl doare și Îl doare tare, dar în zadar căci tu știi dar nu vrei să te schimbi. Ai ajuns atât de slab pentru că îți place să fii slab. Crezi că ai o scuză din asta, dar nu, este în zadar omule.
În zadar a murit pe cruce. Atâta putere, voință, suferință… pentru ce? Să fie batjocorit? Să fie trădat? Cuiele să-I fie răsucite în răni și coroana de spini să-I fie apăsată cât mai tare pe cap? Și ce mă uimește este că El a socotit tot acest în zadar, o utilitate, o folosință. El spune că s-a meritat. El a rămas, a rămas… a rămas nestatornic în decizia Lui. Chiar dacă se jertfea în zadar, a rămas. A rămas, e un cuvânt așa puternic. A rămas! Înțelegi? A rămas!
Mă uit în jur și nu înțeleg. Pe ce lume trăiți oamenilor? Pământul e al Domnului. Nu așa mi-l imaginez eu. Ar trebui să mă comport adecvat, ar trebui să te comporți adecvat, altfel în zadar… mă pierd singură și te pierzi singur, omule!