„Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou. Vântul suflă spre miazăzi şi se întoarce spre miazănoapte; apoi iarăşi se întoarce şi începe din nou aceleaşi rotiri. Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo. Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind, şi urechea nu oboseşte auzind. Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.” Eclesiastul 1:5-9

Lacrimi şi zâmbete. Aşa începe viaţa, naşterea unui copil ne spune asta. Lacrimi pe obrajii lui, zâmbete pe feţele celor din familie. Plâns, zgomot, sunete, silabe, cuvinte… Trec anii unul după altul…

Primăvara, auzi cântecul păsărelelor, natura încolţeşte şi prinde viaţă după o iarnă leneşă şi odihnitoare… vara, vacanţă, jocuri de copii, strigăte de bucurie… toamna, foşnetul frunzelor, gălăgia tractoarelor… iarna, clinchet de clopoţei şi răsunetul colindelor. Niciodată, dar niciodată nu e linişte, doar linişte. 

Trec anii, trec.. căci ei niciodată nu stau în loc. Te trezeşti că nu mai eşti copil, viaţa îţi pare complicată, mai complicată. Tot mai multe responsabilităţi, tot mai multe pe cap, niciodată parcă nu se termină. „Linişte”? Ce înseamnă cuvântul acesta? Îţi pare un cuvânt necunoscut… a devenit în timp necunoscut.

E ciudat, da, e ciudat, cum oamenii odată cu trecerea anilor cred că viaţa lor e tot mai complicată, când defapt viaţa e la fel, complicaţiile apar la ei în minte. Alergi şi nu ştii încotro, te frămânţi şi nu ştii de ce, faci gălăgie şi te mai întrebi unde e liniştea. Crezi că stă în puterea mâinilor tale să faci ceva? Crezi că poţi schimba tu ceva? Trec anii, trec şi trec… ajungi bătrân… dintr-o dată descoperi că poţi să fii copil din nou şi începi să trăieşti şi să priveşti viaţa din perspectiva unui copil şi prin ochii lui. De ce îi ia omului atâta timp să realizeze anumite lucruri? Poate dacă cunoştea liniştea afla de mult răspunsul la întrebări. Linişte… sună atât de bine, dar e aşa de greu de găsit, de trăit.

Şi totuşi… niciodată nu a fost linişte destul…

Plângi amarnic în noapte şi-ţi curg lacrimi pe obraji. Suspinele tale sunt multe şi inima îţi este leşinată. Te văd frământându-te, te văd cerşind după iubire, te văd amăgit de frumuseţi deşarte, te văd plângându-ţi de milă. Nu mai ştii cine eşti, ce ai ajuns, nu mai ştii nici ce vrei. Te compătimesc.. Aş vrea să-ţi pot spune: ” Opreşte-te!!… ce cauţi tu nu se găseşte acolo, ce aştepţi tu nu e necunoscut.” Aş vrea să-ţi pot spune, dar cuvintele rămân mai departe în mine. Eşti prea distras ca să asculţi, eşti prea ocupat ca să mai ai timp, aş vrea să-ţi spun dar tot ce vezi e doar tu.

Nu te mai osteni atât!

Îmi vine să râd când te văd aşa, îmi vine să plâng când te văd aşa. Până când vei căuta în zadar? Până când vei hoinări aiurea pe alte teritorii? Când îţi vei da seama? Sunt un Dumnezeu gelos! Te vreau cu totul pentru Mine!

” … varsă zi şi noapte şiroaie de lacrimi! Nu-ţi da niciun răgaz, şi ochiul tău să n-aibă odihnă! Scoală-te şi gemi noaptea când încep străjile! Varsă-ţi inima ca nişte apă înaintea Domnului!  Iată ce mai gândesc în inima mea şi iată ce mă face să mai trag nădejde: bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare! ”

Plângerile lui Ieremia 2:18-19; 3:21-23;