Franjuri.

Mergeam pe drum și mi-a venit în minte cuvântul acesta: „franjuri”. Mi s-a părut ciudat. Nu e un cuvânt pe care să-l folosesc așa des, mai deloc aș spune. M-am mirat cum de mi-a venit în minte acest cuvânt. Ce reprezintă? Cum sunt formați? Am ajuns acasă și în mintea mea tot acest cuvânt era. Am luat o foaie și un pix și am început să-i desenez așa cum mi-i imaginez eu ca să înțeleg mai bine.

Când aud franjuri mă gândesc la niște fâșii fie din hârtie, material sau orice altceva, fâșii simetrice și asimetrice, mai groase, mai subțiri, mai late, mai înguste care sunt prinse la un capăt de ceva ce le ține împreună. Am căutat în dicționar și am găsit următoarea definiție: „FRANJ, franjuri, s. n. 1. Fiecare dintre firele de bumbac, mătase, lână etc. care atârnă unul lângă altul ca ornament, la marginea unei perdele, fețe de masă, stofe, a unui obiect de îmbrăcăminte etc.” *

M-am gândit mai departe la franjuri. În ultimul timp m-am gândit dacă mi-ar plăcea să fiu un pește și să trăiesc în ape sau să fiu o pasăre și să zbor cât cuprinde cerul… dar am ajuns la concluzia că sunt om și asta aș vrea să fiu în continuare. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că sunt om. Acum m-am întrebat dacă mi-ar plăcea să fiu un franj. Am început să am unele idei despre ei, despre ceea ce sunt. Ce am observat e că atunci când vântul bate, franjurii, din orice material ar fii ei construiți se mișcă. M-am gândit la vânt, m-am gândit la franjuri și m-am gândit la om.

Dacă vântul care bate sunt vocile din jurul meu, sunt sentimentele mele, sunt emoțiile mele ce mă fac să mă mișc și îmi dau o instabilitate, atunci important e să privesc și să văd că sunt prinsă de un capăt de ceva și oricât de tare ar bate vântul e ceva ce mă susține și atunci știu că sunt în siguranță. Acel capăt e Isus care mă ține și nu îmi dă drumul oricât de tare ar bate vântul și oricât de mare ar fi furtuna.

Dacă vântul care bate e Duhul Sfânt, atunci îmi doresc să mă pot elibera de capătul acela, să mă desprind de ceea ce mă ține legată și să umblu pe aripile vântului, să învăț să plutesc prin văzduh cu siguranța că deși m-am desprins de mulțime, nu sunt pierdută și singură ci sunt găsită și purtată pe brațe de Rege.

Nu sunt un franj și nu voi fii, dar sunt un om care învață de la el cum să se miște când vântul e furtună sau când vântul e un susur blând. Învață când e momentul să te ții strâns sau e momentul să dai drumul la ceea ce te leagă. Tot ce contează e să recunoști cine e în vântul care bate.

***, Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998.